Povestea unui suflet

cover-event-timeline

de Cristian Erdei

Am încercat să fiu…am alergat către oameni și lucruri … să vadă cineva că exist și să găsesc undeva  un loc numit acasă.

Cel mai greu a fost  să văd că m-am pierdut de tot și că nu știe nimeni să-mi găsească drumul. De fapt, nimeni nu părea îngrijorat și aproape dispărusem din gândurile tuturor. Altele erau mai importante și nu mai exista nici timp, nici spațiu pentru mine.

“Au dreptate”, mi-am spus, oamenii deveniseră mult prea ocupați să-și mai bată capul cu lucruri ciudate și inutile.

Așa că, într-o zi de gri, am plecat…pur și simplu spre nicăieri. Vroiam doar să dispar și să găsesc un loc unde să îngrop golul din mine care nu se lăsase umplut cu nimic din tot ce era în jur.

Nu știu cum am ajuns pe malul apei,  nici ce căuta acolo fata aceea tănără cu ochi de curcubeu. “Eu sunt EMOȚIA, ai uitat…îți amintești?”  “Ce prostie, asta nu are nici o noima”, se pregătise să-i spună prietena mea cea puternică, rațiunea, care avea mereu ceva de spus. Și totuși s-au împăcat, atunci și acolo, iar eu am devenit  fiecare culoare. Rând pe rând, m-au vizitat tristețea, apoi furia, vinovăția, rușinea și frica. Iar când credeam că o să mor, au apărut liniștea, speranța și bucuria.

Apoi am ajuns împreună la marginea unei prăpăstii. Mi-au spus că e nevoie să privesc în jos, iar eu m-am supărat și nu înțelegeam de ce vor să mă chinuie. Atunci am auzit : “Eu sunt SINCERITATEA, ai uitat …îți amintești?”… Atunci și acolo m-am uitat…și am vazut totul așa cum era, dar mai ales am înțeles că am dreptul să greșesc.

Așa am trecut printr-o pădure și apoi pe un munte înalt , până ce am auzit “Eu sunt NATURA, ai uitat …îți amintești? “. Am plecat mai departe și am simțit că pot să respir.

Am poposit într-o casă cu turnuri, iar din tablouri și  cărți au început să învie personaje din trecut. ”Suntem  CULTURA,  ai uitat …îți amintești?” Și m-au dus la o cetate veche. Atunci și acolo i-am îmbrățișat și am știut că au trecut cu toții pe aici și că ne leagă toate întrebările vieții.

Afară mi-a vorbit vântul…”Eu sunt LIBERTATEA, ai uitat…iti amintești? “ “Am crezut că ai murit”, am șoptit, dar mi-a arătat o grădină, în spatele casei. Erau acolo zeci de oameni care mă priveau cu drag și n-am știut ce să fac. Atunci am auzit : “Eu sunt PRIETENIA, ai uitat…îți amintești?”, dar ce m-a mirat cel mai tare era că puteam să-i privesc pe ei și nu pe mine în ei.

M-au dus  într-un pod prăfuit și uitat de lume. “E acolo”, strigau cu toții. “Îl vezi? A fost mereu acolo…”. “Dumnezeule, ce să caute un zid în podul asta?” au strigat teama și rațiunea, dar apoi s-a lăsat tăcerea: în spate era cineva care zidea cu disperare cărămidă după cărămidă. Oamenii m-au luat de mână și mi-au spus să mă uit mai bine. Atunci și acolo am vazut: la mijlocul zidului scria ceva și nu mi-a venit să cred. Scria că nu mai există iubire. Și am simțit că era vorba despre orice fel de iubire, dar  emoția  mi-a șoptit că la început a fost iubirea mea… pentru mine.

Nu mai știu cum și ce s-a întâmplat…doar că am auzit : “Eu sunt SCHIMBAREA, ai uitat…îți amintești?” Atunci și acolo am spart zidul și muzica  a început să curgă  peste tot… Apoi am înlemnit: din spatele zidului, cu ochii măriți de spaimă, mă privea celălalt. Iar celălalt… eram eu…  Murdar, obosit și mai ales singur…îngrozitor de singur. Am întins mâna și am vazut cum frica, vinovăția și rușinea privesc în jos. “Sunt eu, ai uitat…îți amintești? “ , i-am spus. “Iartă-mă”, a rostit…Atunci și acolo am devenit întreg și m-am întors acasă.

Când am plecat înspre oraș , am vorbit cu dezamăgirea şi neîncrederea din mine, iar ele au înţeles că zidurile sunt înăuntru şi că REGĂSIREA este posibilă… Apoi am trăit miracolul de a-i însoţi pe ceilalţi pe drumul către ei înşişi…

Știu că asta e doar  povestea mea, a unui suflet rătăcitor…dar am aflat că venim cu toții din același loc și ne întoarcem tot acolo.

Așa a fost…odată ca niciodată, într-un loc magic unde se întâlnesc sufletele…

 

 

 

Anunțuri

Întrebare pentru noaptea dintre ani

de cristian erdeiIMG_7992

Vă adresez o mare provocare şi mizez pe curajul fiecăruia dintre voi pentru a răspunde la o întrebare grea: dacă aţi şti, fără nicio urmă de îndoială, că mai aveţi de trăit doar următorul an, ce aţi face cu timpul rămas? Întocmiţi o listă cu cel puţin trei lucruri pe care vi le-aţi propune. Pot fi dorinţe de mult uitate, schimbări interioare, locuri de văzut sau ceva de transmis oamenilor pe care îi ştiţi. Poate fi orice vă trece prin minte şi oricât de nebunesc ar părea. Cât din ce faceţi în prezent aţi mai continua?

Interesant e că ştim cu toţii că nimeni, niciodată, nu ne poate oferi o garanţie că vom mai fi în viaţă nici măcar în următoarea oră, chiar dacă şansele să dispărem sunt foarte mici. Şi totuşi, suntem atât de siguri că „avem timp”. Adăugaţi listei iniţiale, în dreptul fiecărei dorinţe, câteva motive pentru care ea nu a devenit realitate până acum, şi faceţi asta cu toată sinceritatea de care sunteţi capabili.

Fiţi generoşi şi împărtăşiţi cu noi propriile voastre trăiri. Postaţi pe blog lista pe care aţi completat-o, în măsura în care nu v-ar încălca gradul de intimitate dorit. În definitiv, gândul morţii ne poate trezi la viaţă…

În cazul meu, câteva din dorinţele şi motivele nerealizării lor până acum ar arăta cam aşa:

Să petrec mai mult timp cu fetiţa şi soţia mea. Cred ca nu am reuşit asta până acum gândindu-mă că  ele au de câştigat dacă eu mă dezvolt profesional. A fost nevoie să realizez că prima oară când fiica mea a mâncat cu linguriţa, de exemplu, e un moment pe care niciodata nu-l mai pot trăi alături de ea, iar eu…n-am fost acolo. Am început să simt mai bine şi liniştea soţiei mele când ştie că sunt acasă. Uneori, avem nevoie de lucruri atât de simple…

Să fiu mai tolerant cu cei din jur. Am impresia că trăim într-o perioadă a conflictelor şi tensiunilor interpersonale. La rândul meu, m-am simţit uneori în pericol în preajma celorlalţi, furios că nu sunt înţeles sau trist pentru că sunt displăcut; toate astea m-au tras înapoi, chiar dacă, de felul meu, sunt mai răbdător. Câteodată, am ridicat tonul şi am rănit prin cuvinte mai dure, pe care mai apoi le-am regretat.

Să fiu inspirat să vorbesc despre cât este de important, în timpurile astea, să ne  descoperim pe noi înşine, să ne apropiem de ceilalţi, să ne eliberăm de temeri şi să credem unii în alţii. Încă mă mai lupt cu îndoiala că oamenii ar fi interesaţi de ceea ce am de spus, cu o timiditate mai veche şi cu gustul amar din momentele în care sunt privit cu ostilitate, aici fiind propriile mele bariere care au stat în cale.

Voi… ce-i cereţi noului an?

La cumpăna dintre ani, cu un pahar de şampanie în mână, în noianul de felicitari şi îmbrăţişări din partea celor dragi, uităm să petrecem câteva minute cu noi înşine, departe de agitaţia momentului. Sau poate avem o strângere de inimă să facem un bilanţ a ceea ce a fost… întrebări de genul :”Sunt pe drumul pe care vreau să fiu? ” sau „Mă simt împlinit?” , nu sunt dintre cele mai uşoare. Cineva spunea cândva că cele mai mari dificultăţi ale omenirii derivă din incapacitatea unor oameni de a sta câteva minute pe zi de vorbă cu ei înşişi. Ştiu, nu avem timp…

Cu toate astea, trăim într-un paradox, pentru că, atunci când e nevoie să facem acei paşi necesari pe propriul drum, ezităm tocmai pentru că ni se pare că mai avem timp, şi totul se transformă într-un „mâine” interminabil. Dar dacă  nu am mai fi atât de siguri că avem un „mâine”?

Unii dintre noi am trăit astfel de momente intense după un atac de panică, când ne-am îmbolnăvit grav sau am pierdut pe cineva apropiat. Vă amintiţi cât de diferit ne raportam la propria existenţă? Sau cât de insignifiante păreau necazurile cotidiene, cărora înainte le acordam o atât de mare importanţă?

Trăim ca şi cum am fi nemuritori, chiar dacă, raţional, admitem că va veni o zi când…De multe ori, nici nu putem duce gândul până la capăt. Chiar dacă suntem condamnaţi la moarte din ziua în care ne-am născut, avem mecanisme de apărare extrem de performante prin care negăm propria finitudine. Fără ele, cu gândul sfârşitului mereu în minte, dacă nu am înnebuni, am fi mereu nefericiţi. Şi totuşi, a şti câteodată (a gândi şi a simţi în acelaşi timp) că, orice am face, va veni momentul când vom dispărea de pe acest pământ, ne poate aduce un imens câştig, oricât de ciudat ar părea.

Imaginaţi-vă că, peste 99 de ani, înainte să închideţi ochii pentru totdeauna, aţi constata că „ar fi putut fi altfel”, „aş fi vrut altceva”…N-ar fi prea simplu de „plecat” cu astfel de regrete; am fi dispuşi atunci să dăm orice pentru o singură şansă de a ne întoarce în acest „acum” şi a renunţa la teama de…viaţă. Suntem geniali când e vorba să găsim explicaţii care să ne convină, iar intelectul nostru poate găsi soluţii la orice: n-am trăit cu adevărat pentru că nu ne-au lăsat alţii, pentru că e nevoie de compromisuri etc. Avem un talent formidabil să ne îmbătăm cu apă rece, dar pe cine vrem să păcălim în definitiv?

Dar dacă multe din dorinţele pe care le-aţi scris sunt cele care contează cu adevărat pentru voi, pierdute printr-un fel de „balast” cotidian pe care îl uităm atât de repede şi căruia îi dedicăm atâta efort? Care forţă din lumea asta v-ar putea constrânge să nu încercaţi, din acest prezent, să vă apropiaţi măcar cu un milimetru, în fiecare zi, de a le transforma în realitate? Nimeni nu ştie dacă veţi reuşi, dar sentimentul de libertate pe care l-aţi trăi încercând ar merita totul.

Ştiţi cum e: aveţi grijă cu ce vă doriţi, s-ar putea să se întâmple. Aşadar…ce aşteptaţi de la 2013?