Scrisoare către Mircea cel singur din trecut

 

Mirciule, trebuie să vorbim despre o etapă din viața ta, în care a-i simțit cum lumea ta se prăbușește ca un castel de nisip, luat de val.

Știu că îți va fi cumplit de greu, dar când te văd atât de trist și singur mi se rupe inima și doresc să te ajut, vreau să fii din nou acel barbat minunat, când, nu îți era teamă să te îndrăgostești de fata care îți era dragă, când știai să îi șoptești vorbe care vă făceau pe amandoi fericiți.

Știu că azi nu mai ai încredere în nimeni, dar cel mai trist e ca te văd cum nu mai ai încredere în tine și asta mă îngrijorează cumplit.

Văd și simt cum nu te mai iubești deloc; te întreb doar atât…cum speri să fi plăcut, iubit și dorit în viața cuiva când tu nici măcar nu te placi?

Te-am văzut cum 5 ani te-ai zbătut, ai dorit să pari bărbatul puternic pe care nu îl afectează nimic, dar amintește-ți că și tu ești doar un om, care a avut ghinionul să aibă lângă el o persoană care, la un moment dat, nu te-a mai dorit în viața ei; știu că ai visat să îmbătrânești alături de ea, înconjurat de copii, apoi nepoți, pentru ca peste ani, când lumea te va întreba ce ai realizat în viața aceasta, să arăți către familia ta și să le spui mândru, un singur cuvant…”asta”; din păcate ai și tu partea ta de vină în acest deznodământ nefericit, dar încetează să crezi că este doar vina ta, sau că tu ești cel mai vinovat; amintește-ți că la ofițerul stării civile au fost două persoane care, la început, au spus “da”, iar la final, aceleași două persoane, au spus “nu”…nu mai vreau sa fiu cu el respectiv ea.

Știu cât regreți, îți înțeleg sentimentul de neputință, zbuciumul, durerea, tristețea, furia și orice alt sentiment negativ pe care îl ai; trebuie să înțelegi însă că toate aceste trăiri sunt firești în astfel de momente, și prin fiecare trebuie să treci pentru a te repara, pentru ca să nu rămâi închis într-un trecut care îți face doar rău.

Știu atâtea, dar este ceva ce încă nu înțeleg:  unde ai rămas blocat, unde te-ai ratacit?

Acum te văd atât de obosit, dezorientat; văd că sufletul ți-e plin de teamă, nu atât de singurătate, pentru că într-un fel îți place deoarece te-ai săturat să mai suferi, dar te sperie gândul că ai avut cândva un vis pe care, cu fiecare zi ce trece, îți pare imposibil de realizat.

Te-ai îndepărtat de toți deoarece crezi că îți vor judeca durerea și tristețea, crezi că nu vei fi înțeles și, chiar dacă tu îi vrei alături, ei se vor îndepărta, pentru că nimeni nu vrea alături ghinioniști și mai ales, lași, persoane care nu luptă pentru visurile lor.

Tocmai pentru că este foarte greu să lupți, trebuie să o faci, chiar dacă ți se pare că este în zadar, chiar dacă, oricât te zbați, ai impresia că nu ajungi nicăieri.

Bun…să spunem ca luptând, nu ajungi să îți indeplineti cel mai frumos vis, dar crezi că, plângându-ți de milă, urmărind cum trec zilele, lunile, anii, fără să faci nimic, ți se va îndeplini?

Îți voi spune un banc, ca să înțelegi ce doresc  să-ți transmit: era odată un om care avea multă credință, dar se considera fără noroc; și omul acesta se ruga cu atâta ardoare:”Doamne Dumnezeule, ajută-mă să câștig și eu la loto, ca să am o viață mai ușoară”; și se tot ruga bietul om zi și noapte până când, într-o bună zi Dumnezeu, i-a spus:”bine omule, eu vreau să te ajut, dar dă-mi și mie o șansă și cumpără-ți un bilet”.  Așa și tu…ca să ai o șansă, nu mai trebuie să renunți, trebuie să te zbați ca să primești ceea ce îți dorești.

În final, îți mai spun doar atât: sunt prietenul tău cel mai bun, îți sunt alături, îți înțeleg durerea, am plâns când ai plans, m-a durut când te-a durut, sufăr când văd cum suferi, dar îmi doresc să te ajut, însă te-ai închis între niște ziduri la care lucrezi zi și noapte.

Hai să dăm frâu liber sentimentelor și emoțiilor negative, vreau să te ajut să te eliberezi de ele; dacă ai energia să construiești acele “ziduri”, sunt sigur că mai ai energie ca să le distrugi, pentru ca să fii omul fericit care meriti sa fii.

 

 

 

 

Reclame

Povestea unui suflet

cover-event-timeline

de Cristian Erdei

Am încercat să fiu…am alergat către oameni și lucruri … să vadă cineva că exist și să găsesc undeva  un loc numit acasă.

Cel mai greu a fost  să văd că m-am pierdut de tot și că nu știe nimeni să-mi găsească drumul. De fapt, nimeni nu părea îngrijorat și aproape dispărusem din gândurile tuturor. Altele erau mai importante și nu mai exista nici timp, nici spațiu pentru mine.

“Au dreptate”, mi-am spus, oamenii deveniseră mult prea ocupați să-și mai bată capul cu lucruri ciudate și inutile.

Așa că, într-o zi de gri, am plecat…pur și simplu spre nicăieri. Vroiam doar să dispar și să găsesc un loc unde să îngrop golul din mine care nu se lăsase umplut cu nimic din tot ce era în jur.

Nu știu cum am ajuns pe malul apei,  nici ce căuta acolo fata aceea tănără cu ochi de curcubeu. “Eu sunt EMOȚIA, ai uitat…îți amintești?”  “Ce prostie, asta nu are nici o noima”, se pregătise să-i spună prietena mea cea puternică, rațiunea, care avea mereu ceva de spus. Și totuși s-au împăcat, atunci și acolo, iar eu am devenit  fiecare culoare. Rând pe rând, m-au vizitat tristețea, apoi furia, vinovăția, rușinea și frica. Iar când credeam că o să mor, au apărut liniștea, speranța și bucuria.

Apoi am ajuns împreună la marginea unei prăpăstii. Mi-au spus că e nevoie să privesc în jos, iar eu m-am supărat și nu înțelegeam de ce vor să mă chinuie. Atunci am auzit : “Eu sunt SINCERITATEA, ai uitat …îți amintești?”… Atunci și acolo m-am uitat…și am vazut totul așa cum era, dar mai ales am înțeles că am dreptul să greșesc.

Așa am trecut printr-o pădure și apoi pe un munte înalt , până ce am auzit “Eu sunt NATURA, ai uitat …îți amintești? “. Am plecat mai departe și am simțit că pot să respir.

Am poposit într-o casă cu turnuri, iar din tablouri și  cărți au început să învie personaje din trecut. ”Suntem  CULTURA,  ai uitat …îți amintești?” Și m-au dus la o cetate veche. Atunci și acolo i-am îmbrățișat și am știut că au trecut cu toții pe aici și că ne leagă toate întrebările vieții.

Afară mi-a vorbit vântul…”Eu sunt LIBERTATEA, ai uitat…iti amintești? “ “Am crezut că ai murit”, am șoptit, dar mi-a arătat o grădină, în spatele casei. Erau acolo zeci de oameni care mă priveau cu drag și n-am știut ce să fac. Atunci am auzit : “Eu sunt PRIETENIA, ai uitat…îți amintești?”, dar ce m-a mirat cel mai tare era că puteam să-i privesc pe ei și nu pe mine în ei.

M-au dus  într-un pod prăfuit și uitat de lume. “E acolo”, strigau cu toții. “Îl vezi? A fost mereu acolo…”. “Dumnezeule, ce să caute un zid în podul asta?” au strigat teama și rațiunea, dar apoi s-a lăsat tăcerea: în spate era cineva care zidea cu disperare cărămidă după cărămidă. Oamenii m-au luat de mână și mi-au spus să mă uit mai bine. Atunci și acolo am vazut: la mijlocul zidului scria ceva și nu mi-a venit să cred. Scria că nu mai există iubire. Și am simțit că era vorba despre orice fel de iubire, dar  emoția  mi-a șoptit că la început a fost iubirea mea… pentru mine.

Nu mai știu cum și ce s-a întâmplat…doar că am auzit : “Eu sunt SCHIMBAREA, ai uitat…îți amintești?” Atunci și acolo am spart zidul și muzica  a început să curgă  peste tot… Apoi am înlemnit: din spatele zidului, cu ochii măriți de spaimă, mă privea celălalt. Iar celălalt… eram eu…  Murdar, obosit și mai ales singur…îngrozitor de singur. Am întins mâna și am vazut cum frica, vinovăția și rușinea privesc în jos. “Sunt eu, ai uitat…îți amintești? “ , i-am spus. “Iartă-mă”, a rostit…Atunci și acolo am devenit întreg și m-am întors acasă.

Când am plecat înspre oraș , am vorbit cu dezamăgirea şi neîncrederea din mine, iar ele au înţeles că zidurile sunt înăuntru şi că REGĂSIREA este posibilă… Apoi am trăit miracolul de a-i însoţi pe ceilalţi pe drumul către ei înşişi…

Știu că asta e doar  povestea mea, a unui suflet rătăcitor…dar am aflat că venim cu toții din același loc și ne întoarcem tot acolo.

Așa a fost…odată ca niciodată, într-un loc magic unde se întâlnesc sufletele…

 

 

 

Între noi

de Cristian Erdei

Poate se întâmplă pe la mijlocul vieţii,

Dacă sunt norocos şi n-am trecut demult de el,

Să-mi pară că am obosit să realizez lucruri,

Că acum, după ce am aflat cine sunt, cu bune şi rele,

Îmi vine mai degrabă să fac parte din toate,

Din pământ, din păduri, din vânt şi din oameni,

Ca şi cum m-aş întoarce acasă după un drum lung şi greu.

Poate se întâmplă atunci când părinţii s-au dus,

Dacă sunt norocos şi nu au dispărut de tot din mine,

Să mă facă fericit zâmbetul unui copil,

Şi surâsul enigmatic al unui bunic aproape de capăt,

Momentele când nu mai cred în minciuni,

Şi ştiu că suntem cu toţii mult mai aproape,

Pentru că venim din acelaşi loc şi ne întoarcem tot acolo.

Poate se întâmplă atunci când te simţi cel mai singur

Dacă sunt norocos şi cei dragi mă poartă în suflet,

Să nu mai iau în serios o lume străină de ea însăşi,

Să trag în piept aerul respirat de toate celelalte fiinţe,

Aruncate, ca şi mine, într-o picătură de viaţă pierdută

Într-un ocean de vieţi infinite, care vin şi trec pe aici,

Pentru câteva clipe de neuitat care spun cine suntem.

Poate se întâmplă într-o seară, prin parc,

Dacă sunt norocos şi nu am uitat cum e să te plimbi,

Să văd cu stupoare că am ajuns să ne ascundem atât de mult,

Încât nimeni n-ar ştii, pe aleile parcului,

Cine plânge şi cine râde cu adevărat,

Cine mai trăieşte şi cine a murit încă în viaţă,

Fără ca măcar să ştie asta.

Poate se întâmplă în una din nopţile în care memoria începe să mă lase,

Dacă sunt norocos şi am uitat că avem treabă, dom’le, că n-avem timp de prostii,

Că viaţa e o luptă şi trebuie să ne întrecem unii cu alţii,

Să ne călcăm în picioare dacă e nevoie, sau să ne împroşcăm cu noroi,

Şi să ne numărăm realizările la întâlnirile de zeci de ani după liceu,

Ca şi cum trebuie să demonstrăm cuiva că e ceva de capul nostru.

Sau poate se întâmplă, cine ştie, în braţele cuiva sau pe un vârf de munte,

Dacă sunt norocos să simt ceva ciudat, aşa, ca o presimţire sumbră,

Că e mai mult decât destul să ne ocupăm cu faptul că existăm pur şi simplu,

Şi că asta e fericirea şi durerea fiecăruia dintre noi,

Fără a mai fi nevoie să ne irosim în războaie inutile unii cu alţii,

Că suntem pe cale de a bifa toate listele de victorii,

Dar că am pierdut esenţialul şi nici nu am ştiut unde şi când

S-a întâmplat… asta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Întrebare pentru noaptea dintre ani

de cristian erdeiIMG_7992

Vă adresez o mare provocare şi mizez pe curajul fiecăruia dintre voi pentru a răspunde la o întrebare grea: dacă aţi şti, fără nicio urmă de îndoială, că mai aveţi de trăit doar următorul an, ce aţi face cu timpul rămas? Întocmiţi o listă cu cel puţin trei lucruri pe care vi le-aţi propune. Pot fi dorinţe de mult uitate, schimbări interioare, locuri de văzut sau ceva de transmis oamenilor pe care îi ştiţi. Poate fi orice vă trece prin minte şi oricât de nebunesc ar părea. Cât din ce faceţi în prezent aţi mai continua?

Interesant e că ştim cu toţii că nimeni, niciodată, nu ne poate oferi o garanţie că vom mai fi în viaţă nici măcar în următoarea oră, chiar dacă şansele să dispărem sunt foarte mici. Şi totuşi, suntem atât de siguri că „avem timp”. Adăugaţi listei iniţiale, în dreptul fiecărei dorinţe, câteva motive pentru care ea nu a devenit realitate până acum, şi faceţi asta cu toată sinceritatea de care sunteţi capabili.

Fiţi generoşi şi împărtăşiţi cu noi propriile voastre trăiri. Postaţi pe blog lista pe care aţi completat-o, în măsura în care nu v-ar încălca gradul de intimitate dorit. În definitiv, gândul morţii ne poate trezi la viaţă…

În cazul meu, câteva din dorinţele şi motivele nerealizării lor până acum ar arăta cam aşa:

Să petrec mai mult timp cu fetiţa şi soţia mea. Cred ca nu am reuşit asta până acum gândindu-mă că  ele au de câştigat dacă eu mă dezvolt profesional. A fost nevoie să realizez că prima oară când fiica mea a mâncat cu linguriţa, de exemplu, e un moment pe care niciodata nu-l mai pot trăi alături de ea, iar eu…n-am fost acolo. Am început să simt mai bine şi liniştea soţiei mele când ştie că sunt acasă. Uneori, avem nevoie de lucruri atât de simple…

Să fiu mai tolerant cu cei din jur. Am impresia că trăim într-o perioadă a conflictelor şi tensiunilor interpersonale. La rândul meu, m-am simţit uneori în pericol în preajma celorlalţi, furios că nu sunt înţeles sau trist pentru că sunt displăcut; toate astea m-au tras înapoi, chiar dacă, de felul meu, sunt mai răbdător. Câteodată, am ridicat tonul şi am rănit prin cuvinte mai dure, pe care mai apoi le-am regretat.

Să fiu inspirat să vorbesc despre cât este de important, în timpurile astea, să ne  descoperim pe noi înşine, să ne apropiem de ceilalţi, să ne eliberăm de temeri şi să credem unii în alţii. Încă mă mai lupt cu îndoiala că oamenii ar fi interesaţi de ceea ce am de spus, cu o timiditate mai veche şi cu gustul amar din momentele în care sunt privit cu ostilitate, aici fiind propriile mele bariere care au stat în cale.

Voi… ce-i cereţi noului an?

La cumpăna dintre ani, cu un pahar de şampanie în mână, în noianul de felicitari şi îmbrăţişări din partea celor dragi, uităm să petrecem câteva minute cu noi înşine, departe de agitaţia momentului. Sau poate avem o strângere de inimă să facem un bilanţ a ceea ce a fost… întrebări de genul :”Sunt pe drumul pe care vreau să fiu? ” sau „Mă simt împlinit?” , nu sunt dintre cele mai uşoare. Cineva spunea cândva că cele mai mari dificultăţi ale omenirii derivă din incapacitatea unor oameni de a sta câteva minute pe zi de vorbă cu ei înşişi. Ştiu, nu avem timp…

Cu toate astea, trăim într-un paradox, pentru că, atunci când e nevoie să facem acei paşi necesari pe propriul drum, ezităm tocmai pentru că ni se pare că mai avem timp, şi totul se transformă într-un „mâine” interminabil. Dar dacă  nu am mai fi atât de siguri că avem un „mâine”?

Unii dintre noi am trăit astfel de momente intense după un atac de panică, când ne-am îmbolnăvit grav sau am pierdut pe cineva apropiat. Vă amintiţi cât de diferit ne raportam la propria existenţă? Sau cât de insignifiante păreau necazurile cotidiene, cărora înainte le acordam o atât de mare importanţă?

Trăim ca şi cum am fi nemuritori, chiar dacă, raţional, admitem că va veni o zi când…De multe ori, nici nu putem duce gândul până la capăt. Chiar dacă suntem condamnaţi la moarte din ziua în care ne-am născut, avem mecanisme de apărare extrem de performante prin care negăm propria finitudine. Fără ele, cu gândul sfârşitului mereu în minte, dacă nu am înnebuni, am fi mereu nefericiţi. Şi totuşi, a şti câteodată (a gândi şi a simţi în acelaşi timp) că, orice am face, va veni momentul când vom dispărea de pe acest pământ, ne poate aduce un imens câştig, oricât de ciudat ar părea.

Imaginaţi-vă că, peste 99 de ani, înainte să închideţi ochii pentru totdeauna, aţi constata că „ar fi putut fi altfel”, „aş fi vrut altceva”…N-ar fi prea simplu de „plecat” cu astfel de regrete; am fi dispuşi atunci să dăm orice pentru o singură şansă de a ne întoarce în acest „acum” şi a renunţa la teama de…viaţă. Suntem geniali când e vorba să găsim explicaţii care să ne convină, iar intelectul nostru poate găsi soluţii la orice: n-am trăit cu adevărat pentru că nu ne-au lăsat alţii, pentru că e nevoie de compromisuri etc. Avem un talent formidabil să ne îmbătăm cu apă rece, dar pe cine vrem să păcălim în definitiv?

Dar dacă multe din dorinţele pe care le-aţi scris sunt cele care contează cu adevărat pentru voi, pierdute printr-un fel de „balast” cotidian pe care îl uităm atât de repede şi căruia îi dedicăm atâta efort? Care forţă din lumea asta v-ar putea constrânge să nu încercaţi, din acest prezent, să vă apropiaţi măcar cu un milimetru, în fiecare zi, de a le transforma în realitate? Nimeni nu ştie dacă veţi reuşi, dar sentimentul de libertate pe care l-aţi trăi încercând ar merita totul.

Ştiţi cum e: aveţi grijă cu ce vă doriţi, s-ar putea să se întâmple. Aşadar…ce aşteptaţi de la 2013?

„Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” (L. Blaga)

„Oamenii se schimbă greu”, auzim deseori şi pare un adevăr trist, după care ne putem ascunde cu toţii. Dar de ce se întâmplă asta şi cum s-ar produce acele schimbări?

Într-o seară, m-a sunat un vechi prieten şi mi-a spus că se simte împlinit şi că a devenit din nou tătic. Am fost mirat de acest telefon, care venea după  15 ani de pauză; la scurt timp după aceea, am aflat cu stupoare că tocmai descoperise că e foarte bolnav; apoi ne-am întâlnit de căteva ori, iar eu mi-am identificat un sentiment ciudat: dincolo de  tristeţe, îngrijorare sau furie ( „Cum dracu i se poate întâmpla o asemenea nenorocire, o atat de grava problemă de sănătate, unui om în floarea vieţii?”), mai era ceva: un gând nedesluşit, o emoţie perfidă, aşa ca un fel de bucurie ascunsă la necazul altuia.

Desigur, am încercat din răsputeri să mă conving că mi se pare, că sunt doar stresat de alte lucruri, însă sentimentul reapărea nemilos ori de câte ori mă gândeam la el. Disperat, am vrut  să mă justific prin prisma defectelor lui, pentru că ştiam că nici el nu fusese tocmai uşă de biserică: să fi simţit o satisfacţie la ideea că se face dreptate şi omul era pedepsit pentru păcate? Nimic din toate astea nu mă ajutau şi mă simţeam ca un criminal ipocrit, care se afişează drept încurajator şi suportiv. Eram chinuit şi  mă găseam foarte singur: cui să fi spus asemenea lucruri fără riscul de a fi privit ca un nemernic?

După câteva zile, m-am declarat învins şi am facut ceva ce nu prea mai facem mulţi dintre oamenii „moderni”, probabil din „lipsă de timp”: m-am aşezat lângă mine şi mi-am spus: „Ok,  mi-e greaţă să recunosc, dar aceste gânduri urâte îmi aparţin, chiar dacă nu am nicio idee de unde provin”. Am observat repede că starea mea s-a îmbunătăţit vizibil după această autoconfesiune.

Odată ce mi-am dezlipit eticheta de „paria” de pe frunte, am încercat să caut originea emoţiilor pe care le acceptasem. Mi-am amintit de seara în care el  m-a sunat după multă vreme: mă simţeam atunci destul de deprimat, nemulţumit de faptul că amânasem prea mult timp nişte dorinţe profunde, printre care aceea de a deveni tată. Brusc, s-a făcut lumină şi am avut o revelaţie: invidia şi răutatea erau reale, şi erau ale mele, dar nu semnificau altceva decât formele de manifestare ale unei insatisfacţii personale, ce a început să fie trezită şi să doară prin contactul cu realizările acestui vechi prieten, la a cărui evoluţie mă raportasem involuntar. Mă simţeam inferior, asta mă rodea, de aceea perspectiva unui om împlinit, dar lovit de o boală gravă, mi-ar fi redus din sentimentul insuficienţei, făcându-mă „mai egal”. Abia atunci  am început să mă iert şi apoi să-mi rezolv propriile nemulţumiri pentru a mă vindeca.

Ne schimbăm greu pentru că nu e uşor să ne privim în ochi şi să nu mai căutăm în ceilalţi justificări pentru propria orbire, teamă sau comoditate. E mult mai simplu să devenim critici sau atotştiutori şi să pozăm în imaginea găunoasă a unor oameni „de succes”. Partea proastă însă e că ne pierdem de noi înşine, şi atunci încep problemele: anxietate, depresie sau, mai grav, intoleranţă, indiferenţă, orgoliu, invidie. Iar toate astea conduc spre singurătate şi adâncesc tocmai neîmplinirea de care vorbisem.

Oare ne poate ajuta răul? Toate prejudecăţile noastre se revoltă împotriva acestei idei: nu trebuie el stârpit sau alungat, ca şi cum nu face parte din noi? E greu să ne acceptăm „umbra”, dar, dacă o facem, tocmai propriul noroi ne poate ajuta să înţelegem ce ne lipseşte…