Cristian Erdei

 

M-am născut în Cluj-Napoca, în urmă cu 43 de ani, într-o dimineaţă senină de mai. Părinţii mei, ca de altfel toată  familia mea, au fost oameni simpli, muncitori sacrificaţi de regimul comunist.

Am trăit modest, într-o atmosferă caldă, unde tenacitatea şi ambiţia mamei se împleteau cu sentimentalismul tatalui meu. Îmi amintesc serile de “sâmbătă seara”, în care visam împreună cu tata la facultate şi la o viată mai bună, apoi obişnuiam să ne hârjonim şi-mi era ciudă că nu-l pot învinge. Într-o seară, pe când eram deja adolescent, am observat că sunt mai puternic decat el şi nu-mi venea să cred…chiar dacă mi-a zambit, plin de mandrie, mie mi-a venit sa plâng. Acum tata nu mai este, dar stiu ca zâmbeste din nou.

Ai mei m-au învăţat să iubesc oamenii şi să cred în şansa mea, iar asta a însemnat totul. Am crescut având libertatea să gust pe deplin farmecul copilariei şi să fac toate prostiile posibile (pe atunci le numeam “aventuri”).

Mi-am dorit sa fiu medic undeva prin şcoala generală, iar rezultatele foarte bune la învaţătură m-au încurajat în acest sens. Însă am rătăcit drumul de câteva ori şi nu a fost uşor să-l regăsesc.

Pe clasa a 11-a, în semestrul unu, reuşisem la faza naţională a olimpiadei de fizică, iar în semestrul doi era să ramân corigent…tot la fizică. Mă îndrăgostisem lulea de o puştoaică şi nu mă puteam gândi la altceva. Partea proastă era că ea nu se prea gândea la nimic, aşa că ne-am despărţit la scurt timp, iar eu am plutit în derivă câţiva ani, devenind un rebel fără cauză, care nu se plăcea deloc. Ciudat cum rănile se produc atât de repede şi se închid atât de greu…

Mi-am pierdut motivaţia pentru a deveni doctor şi am terminat Facultatea de Chimie…m-am trezit peste caţiva ani, cu atacuri de panică şi depresie, după  multe petreceri în evadări cu  alcool, apoi am început totuşi Facultatea de Medicină.

Ştiam de la început că nu voiam altceva decât să devin psihiatru. Cum altfel puteam folosi constructiv toate tâmpeniile pe care le făcusem până atunci? Am avut multă şansă să prind, în urma examenului de rezidenţiat, penultimul loc la psihiatrie, şi acela în Cluj. Sora mea, şi mulţi alţii, spun mereu că am mâncat ceva când eram mic…

Şi aşa a început marea aventură a psihiatriei. Am înţeles repede că bolnavii nu sunt de pe o altă planetă şi că diferenţa dintre ei şi noi este o chestiune de dozaj a unor trăsături, nu de esenţă. De aceea, am început să vorbim aşa, ca oamenii, cu simpatie, curiozitate şi toleranţă. De la ei am învăţat enorm, în fiecare zi.

După examenul de specializare, am refuzat  să mă transform într-un om care, de teama zilei de mâine, începe să facă compromisurile necesare pentru a-şi asigura un loc de muncă “sigur”. Am încercat să nu-mi sacrific pasiunea pentru o glorie sau o protecţie iluzorii. În schimb, am început să retrăiesc acel sentiment extrem de dureros de a fi un fel de ciudat, rupt de ceilalţi. Apoi, uitându-mă în jur, am realizat treptat că există un loc foarte sigur şi previzibil, unde nu trebuie să-ţi faci griji pentru viitor; singura problemă este că  acel loc seamănă cu o închisoare, iar eu doream să trăiesc cu adevărat.

N-am vrut să-mi pierd identitatea ca să scap de frică, aşa că mi-am luat în braţe îndoiala şi neîncrederea în mine , m-am desprins de sistem şi am început să o iau de unul singur pe coclauri. Am terminat un curs de 5 ani de formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală şi mi-am deschis un cabinet privat de psihiatrie, unde lucrez deja de 7 ani. Am început să lucrez atât în şedinţe individuale cât şi cu grupuri şi am realizat că există o nevoie imensă de comunicare, acceptare şi schimbare. E ca şi cum toată  presiunea, cenzura si teama care ne hăituiesc zilnic au nevoie urgentă de afecţiune, echilibru şi speranţă.

În urmă cu 4-5 ani am avut șansa să ajung în televiziune și am fost realizatorul emisiunii „SOS” de la „Look TV”, bucurându-mă de privilegiul de a avea ca invitați foarte mulți oameni speciali care au avut curajul să dezvăluie în direct telespectatorilor părți din sufletul lor…

De peste 5 ani, am susținut sute de workshopuri și prezentări, iar dialogurile, energia și căldura prezente, fără excepție, la fiecare din ele, m-au susținut în permanență și m-au ajutat să merg înainte…Le sunt extrem de recunoscător tuturor participanților la aceste evenimente, pentru felul cum au decis să renunțe la măști și să confrunte obstacole interioare care nu sunt străine nimănui.

Teama de a încerca pe cont propriu s-a diminuat treptat, pe masură ce cabinetul, workshopurile și toate celelalte activități prindeau cheag.

Pesemne, de când eram mic, am iubit mereu libertatea, mi-au plăcut caii si vântul, dar mai ales pădurea. Am aflat recent că numele meu înseamnă ceva în genul “de pădure”.

Cred că există câteva lucruri magice pe lumea asta, iar unul dintre ele este atunci cand îţi deschizi sufletul în faţa cuiva drag, esti înţeles şi iubit , iar pentru câteva clipe nu te mai simţi singur. Şi toate astea fară ca celălalt să-ţi rezolve problema sau să scoată măcar o vorbă.

De peste 5 ani am fost binecuvântat să trăiesc o minune: sunt tăticul unei fetiţe care îmi zâmbeşte ştrengăreşte când o iau în braţe  şi nu este zi în care să nu mă mir cât sunt de norocos.

Alte câteva miracole, pentru mine, se referă la sport si muzică. Deseori, când îmi vine să-mi iau lumea în cap, alerg câtiva kilometri sau înot câteva ture de bazin. Am făcut mult efort fizic, de când eram mic, şi asta m-a ajutat foarte mult ,nu doar pe planul sanataţii fizice, ci şi al celei psihice. În zilele noastre, uităm adesea că avem un corp, nu doar un creier, care are nevoie de mişcare. Muzica e o iubită mai veche; ne-am cunoscut când un unchi de-al meu mi-a făcut cadou o chitară, prin clasa a 5-a.

Am avut un vis secret, la care mă gândesc de peste 20 ani: să construiesc, într-o zonă turistică, un loc care să fie un fel de centru de vindecare sufletească profundă. Unde oameni obosiţi şi pesimişti să se regăsească, vindecaţi de natură, apropiere umană şi linişte. Iar acum acest vis s-a transformat în realitate, sub forma centrului de dezvoltare personală „The return to yourself”, din comuna Ciucea, județul Cluj…nu pot fi vreodată destul de recunoscător pentru asta. Mai jos, aveți un pliant despre ce se întâmplă acolo în fiecare weekend.

Cred că dacă renunţăm să încercăm să-i schimbăm pe ceilalţi şi avem curajul să ne căutăm propriul drum, indiferent care va fi acela, am reuşi să ne eliberăm de teamă şi am fi mult mai aproape unii de alţii. Nu e nimic mai important decât asta…

Emisiuni TV cu Cristian Erdei şi cazuri reale despre:

– depresie şi anxietate, aici

– probleme de cuplu şi divorţ, aici

– comunicare şi anxietate socială (în partea a doua a emisiunii), aici

– atacuri de panică (în partea a doua a emisiunii), aici

– fobie socială (în partea a doua a emisiunii), aici

-o şedinţă nostimă de psihoterapie, aici

Anunțuri

29 de gânduri despre „Cristian Erdei

  1. Fantastica initiativa. Felicitari!

    Va doresc mult succes in continuare!

    Extrapoland cuvintele lui Emily Dickinson ” Doar dragostea poate rani /Doar dragostea poate vindeca ranile”….dragostea y pasiunea pe care o impartasiti si o depuneti in aceasta initiativa deosebita este de admirat in aceste vremuri complicate…

    Felicitari si numai bine!

    • Mulţumesc mult, fără voi un astfel de proiect nu ar putea exista. Da, trăim vremuri complicate şi tulburi; e mare nevoie să reuşim să comunicăm în aşa fel încât să ne apropiem unii de alţii.

  2. Felicitari pt emisiune si pt subiecte ,cred ca e greu sa iesi in fata si sa vorbesti liber de toate murdariile sufletului uman,al tau al altora si sa incerci sa in acelasi timp sa nu te incarci cu energiile lor negative,cred ca ati fost destinat pt aceasta meserie ,asa se simte si dincolo de ecran .Succes in continuare !

    • Vedeţi, există momente când îmi pierd speranţa şi mă îndoiesc de sensul lucrurilor pe care încerc să le fac. Clipe când am îndoieli şi mă gândesc: La ce bun, nimeni nu dă doi bani…Apoi, într-o noapte când nu am somn, citesc un astfel de comentariu şi…îmi amintesc că undeva, acolo, în spatele cuvintelor sau a camerelor de luat vederi, există oameni ca voi care mă salvează de fiecare dată. Şi mai ştiu că dacă puteţi face asta pentru mine, atunci o puteţi face şi pentru voi înşivă. Mulţumesc pentru că mi-ai adus aminte de ce sunt aici.

  3. Chiar acuma am vizionat emisiunea realizata cu Monica ,sora ta si vreau sa iti spun ca si eu ma regasesc in lucrurile scuse de ea si eu trec aproape exact prin ceea ce a trecut ea si ma gandesc ca ar trebui sa recurg si eu la ceea ce a facut si ea pt a ma regasi pt a-mi regasi linistea si increderea pt a fi din nou”normala”.Sa stii ca persoanelor aflate in asemenea siituatii le prinde bine sa vada emisiunile tale,sa vada experienta altora,sa auda sfaturile si incurajarile tale ;pt ca ajuta sa aibe cuaj sa isi „trateze” asa spus problemele si sa nu le fie rusine sa vorbeasca deschs despre problemele lor..Vreau sa adaug ca ti se vede in ochi si sorei tale la fel ca suntei oameni buni si foarte afectuosi si cu dorinta de a ajuta oamenii fapt pt care te admir foarte mult ca si om si ca si medic.Iti dorec mult succes si sa nu te lasi niciodata de meseria ta, de misiunea ta e a ajuta oamenii pt ca te pricepi de minune, esti facut pt asta..Am citit si descrierea ta despre viata ta din copilarie pana acum, mi-a placut foarte mult cum ai compus descrierea si felul in care vezi viata..Iti dorec numai bine si in momentul in care sunt hotarata sa apelez la psiholog sigur tu vei fi aceea.,Seara frumoasa.

    • Rar intalnesti pe cineva care sa coreleze atat de bine pasiunea,munca si satisfactia(realizarile)Vorbesc in cunostinta de cauza,la Cristian acestea se imbina la fix.Pentru mine personal ai fost ca o gura de oxigen,,si m-ai invatat sa nu uit sa respir aerul placut al vietii.Avem defecte si calitati dar putem sa le folosim in sens pozitiv.Iti multumesc pentru ca m-ai ajutat sa ma cunosc si m-ai incurajat sa iubesc oameni si viata.Cu mare drag Loredana M.

    • Mulţumesc mult de tot, ar trebui să-mi scriu undeva toate gândurile voastre bune şi să le recitesc în momentele mai grele. Mă întreb dacă vă daţi seama câtă energie îmi puteţi transmite şi cât de mult mă ajută să vă simt aproape…

  4. Vreau sa te felicit pentru emisiunea pe care o moderezi, consider ca ti se potriveste ca o manusa,iar dialogul pe care il porti cu invitatii sau telespectatorii se vede ca este unul natural.
    Acesta este genul de emisiune de care oricine are nevoie ,cu atat mai mult cu cat si eu cochetez cu tot ce tine de dezvoltare personala.
    Audienta maxima!

  5. Mulţumesc tare mult pentru gândurile bune, dar nu mai sunt eu moderatorul acestei emisiuni. Te asigur că vom rămâne împreună prin alte proiecte dedicate tuturor celor ca tine, care mai cred încă în autenticitate şi apropiere umană. Sunt convins că preocupările tale pentru dezvoltare personală te vor îmbogăţi enorm sufleteşte. În lumea în care trăim, nu e nimic mai important decât asta. Mult succes în tot ceea ce faci.

  6. Ma bucur ca mai exista oameni care vorbesc despre ei si despre viata lor deschis si sincer! Pt a putea sa-i ajuti si sa-i înțelegi pe alții tb mai întâi sa recunosti ca actul medical vine din suflet nu doar din cărți. Abia astept sa va cunosc. Va doresc mult succes in a înțelege si a vindeca durerea si frica din sufletul meu si a celor care au nevoie de cunoștințele si experiența d-voastră de viata. Cu respect si consideratie Mihaela.

  7. Ha!! Peter Pan! Mai adaugă şi că Ţara de Nicăieri nu e nicăieri, ci aici şi acum în noi;) Să nu laşi visu ăla să moară!!! Cum zice Coldplay: Use your Heart as a weapon and it hurts like Heaven 😉

    P.S. Pot să zic, referitor la alt articol al tău care se încheia cu regretul că azi nu mai putem lăsa uşa descuiată fără să ne simţim în nesiguranţă, că am avut norocul sa trăiesc ceva arhaic şi care a rămas bine inscripţionat, aproape de suflet unde îi e locul, ce-ai trăit şi tu cu poarta descuiată: pentru mine a fost la bunici, „la ţară”, până în anul 2004 când bunicul meu s-a mutat la câţiva ani după moartea bunicii; de fapt nu era la ţară deloc, ci o casă pe strada Cernei nr 14 în inima Sibiului, un loc unde poarta e atât de mică, că oricine o putea sări dar nimănui nu-i păsa şi mă ştiam în siguranţă, nu atât că n-ar intra vreodată cineva cu „intenţii rele”, ci dintr-un motiv simţit, mult mai profund; poarta către curtea vecinului era mereu neincuiata şi o vizită era ceva normal între bunicii mei şi el sau alţi prieteni de-ai lor… Curtea era enormă, n-o vedeai de pe stradă din cauza casei, dar eu îi ziceam „pădure” ptr că era plină de pomi şi viţă de vie, şi Doamne cât îmi mai placea să mă caţăr in pomii ăia. Îl imitam adesea pe văru-meu care era cu patru ani mai mare (erau „aventuri” cum zici tu): săream iarna de pe magazia de scule a „lu’ bunu” pe un morman de zăpadă acoperit cu nylon, făceam spectacole de circ, făceam baie în butoaie vara, făceam cazemate din cărămizi, o chinuiam pe o biata vecină că-i tot inundam pivniţa când făceam bazine cu apă într-un morman de nisip… Doamne, că acum mi le amintesc, şi-mi vine să plâng, că parcă am uitat de ele de-o veşnicie şi nu ştiu de ce mintea alege să stea în spaţii câteodată atât de negre, fără să-şi amintească de toate lucrurile bune, ca de ex cele de mai sus… Parcă am uitat c-am fost acolo, şi câtă nevoie aveam să-mi reamintesc!

  8. interviul de la penaiud cu tanarul adult smuls ca din foc, prin metanoia-darul si harul lui IISUS, onoreaza prenumele tau…cei care l-am vizionat ,te rugam frumos sa realizezi o parte a 2 a ,a interviului .sincere multumiri

  9. Pingback: Workshop-Anxietatea și atacurile de panică | psihoconexiuni

  10. Pingback: Gelozia și infidelitatea-Cum te vindeci când încrederea dispare? | psihoconexiuni

  11. Pingback: Teama de moarte în anxietate | psihoconexiuni

  12. Pingback: Timiditatea și fobia socială | psihoconexiuni

  13. Pingback: Frica de singurătate-tu te ai pe tine? | psihoconexiuni

  14. Pingback: Petele oarbe-Metode practice și individuale de autocunoastere | psihoconexiuni

  15. Pingback: A simti romaneste-Da viata eroului din tine | psihoconexiuni

  16. Pingback: Exercitii de autenticitate, empatie si acceptare neconditionata | psihoconexiuni

  17. Pingback: Iubire sau dependenta? | psihoconexiuni

  18. Pingback: Libertatea de a ierta | psihoconexiuni

  19. Pingback: Un altfel de revelion-Povestea schimbarilor dintre ani | psihoconexiuni

  20. Pingback: Autoacceptarea-o precondiție a schimbării | psihoconexiuni

  21. Pingback: Despărțirile-șansa marilor schimbări | psihoconexiuni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s