Experienţe de viaţă

Această rubrică este destinată împărtăşirii unor întâmplări şi trăiri din viaţa noastră sau a celor apropiaţi, care au produs un impact deosebit pe plan psihologic. Odată exprimate, în aceste experienţe se vor regăsi mulţi dintre noi şi pot fi prilejul unor dialoguri  care ne pot apropia  şi oferi şansa de a ne cunoaşte mai bine.

Reclame

16 gânduri despre „Experienţe de viaţă

    • Cred ca ai mare dreptate, Doina, chiar daca multi dintre noi ne acceptam cu greu proprii demoni. Poate de aceea ne schimbam greu, cata vreme primul pas, acela al constientizarii, nu e facut. Doar ca un intreg sistem educational , de exemplu, incurajeaza extrem de putin ideea de transparenta a imperfectiunilor fiecaruia, ca un potential imens pentru evolutie si toleranta.

      • Toleranta este exact ceea ce lipseste din formarea noastra in copilarie si adolescenta, atunci cand suntem foarte usor de modelat….Din pacate sistemul educativ e bazat pe critica si sanctiune. Poate ar fi un bun punct de plecare, sa laudam mai mult, sa incurajam mai mult, sa-i sustinem mai mult pe ceilalti. E un prim pas, cred, spre a atinge acel urias potential, nu?!

  1. Foarte frumoase gânduri, Nora, toleranţa este o problemă generală în lumea în care trăim acum. De multe ori acceptarea se confundă cu aprobarea şi asta produce multă confuzie. A fi tolerant nu înseamnă a fi de acord cu orice, ci a înţelege că oamenii pot privi acelaşi lucru uneori total diferit. Însă mulţi dintre noi ne simţim atât de ameninţaţi de a ni se prăbuşi sistemul de valori, încât preferăm să întoarcem spatele oricăror idei diferite de ale noastre.

  2. Salutare numele meu este Alex am 20 de ani si am trecut prin asea zisa Tulburare de anxietate de curant si inca o mai resimt dar nu asea de mult a inceput cu o stare de oboseala continua nu conta faptu ca dormeam sau nu a continua cu atacuri de panica pana la frica de a mai traversa strada sau a mai sta singur in casa cred ca am trecut cam prin toate starile de anxietate posibile am inceput sa consult doctori si pana la urma am ajuns si la psihiatrie care mai diagnosticat cu tulburari de anxietate a fost si inca este un moment foarte greu mai ales cand simti ca nu esti bun de nimic

  3. Bună ziua,
    Am o mare problemă, cu care mă confrunt dintotdeauna, de când mă știu și v-aș ruga să aveți răbdare să-mi ascultați povestea până la capăt. Mă gândesc că probabil exagerez scriind atât de mult despre mine însă am simțit nevoia să împărtășesc problemele mele doar cu cei care mă pot înțelege cu adevărat și să pot spune tot ce mă apasă pe suflet.
    Mă numesc Irina, am 27 de ani si sunt extrem de timidă. Din cauza asta nu am prieteni cu care sa ies, nu am un iubit (sunt foarte timidă în preajma băieților, nu am curajul nici să-i privesc în ochi) însă momentan cel mai mult mă preocupă sa-mi găsesc un loc de muncă. Am încercat în multe locuri, problema e că nu reușesc să trec de interviu. De fiecare dată am eșuat pentru că în fața angajatorului am dat dovadă de nesiguranță, neîncredere în propriile capacități, indiferent de cât de mult m-aș pregăti înainte de interviu. Pur și simplu nu-mi găsesc cuvintele, mă pierd și mă blochez, nu mai știu ce să spun când mi se pun niște întrebări. Din păcate nu am istețimea să mă fac plăcută de oameni pentru că mă subestimez foarte mult și mă compar mereu cu ceilalți mai buni ca mine.
    O vecină (am fost colege de clasă în liceu) m-a sfătuit să încerc să mă angajez în vânzări, ca supervizor. Știe că sunt mai timidă însă nu știe prin ce trec, că am mari probleme de integrare în societate. Ce să caut eu în vînzări? Acolo trebuie să ai bune abilități de comunicare, să știi să-ți atragi clienții, să ai putere de convingere cu privire la calitatea produselor. Eu efectiv fug de oameni, mi-e frică să interacționez cu ei și mai ales cu cei tineri. Am reale complexe de inferioritate față de cei tineri sau de cei care sunt de vârsta mea.
    În fața bătrânilor și a copiilor care nu sunt însoțiți de părinți, nu mă complexez ci sunt stăpână pe mine și dezinvoltă. Să nu mai spun că va trebui să comunic cu colegele mele de muncă, de pe tură. Mă gândesc că-și vor da seama cum sunt de fapt, timidă și retrasă sau să mă creadă arogantă și s-ar putea atunci să nu mă mai respecte și să mă ignore crezând că vreau să să fiu lăsată în pace. Sunt o fire introvertită iar mie nu-mi plac discuțiile mărunte, ca să fac conversație cu colegele. Nu sunt genul spontan, să improvizez o discuție ca să treacă timpul mai ușor. Pe de altă parte nu rezist să stau 8 ore numai în picioare, timpul va trece foarte greu, nu sunt obișnuită mai ales că sunt la primul meu job. Iar eu sunt de părere că în viață e bine să faci doar ce îți place pentru că altfel nu te simți motivat. Mi-ar plăcea să am o muncă de birou în cadrul unei firme, am calificarea de Operator PC.

    În urmă cu câțiva ani am terminat Facultatea de Asistență socială, am ales această facultate pentru că îmi place să ajut oamenii și să găsesc soluții la problemele lor. Îmi imaginam cum ar fi să lucrez ca asistent social (a fost un vis de-al meu la care am încetat să mai sper pentru că nu am încredere în mine). Mi-am dorit foarte mult să merg pe teren și să fac anchete sociale la domiciliul beneficiarilor, să cunosc diverse cazuri sociale și să văd cum aș putea să-i ajut.
    Imediat după terminarea facultățiii am început să desfășor activități de voluntariat la diverse fundații pentru a dobândi experiență în domeniu și speram ca după un timp să mă pot angaja ca asistent social.
    Am rămas cu un gust amar și cu amintiri neplăcute, după fiecare experiență privind voluntariatul. Am observat că nimeni nu mă place (nu am putut să câștig încrederea și respectul angajaților, probabil pentru că și-au dat seama că sunt mult prea timidă, ștearsă ,lipsită de personalitate și s-au găndit că și eu am nevoie de integrare socială). Uneori aveam impresia că mă tratau ca pe un beneficiar cu probleme de adaptare. Eram tot timpul retrasă, nu știam să fiu prietenoasă, îi salutam pe cei din echipă și mă retrăgeam în camera de activități a beneficiarilor. Acolo mă simțeam mai bine, starea de anxietate începea să scadă și să fiu mai stăpână pe mine în fața beneficiarilor. Problemele apăreau când mă asista unul din angajați (terapeut, psiholog sau asistent social) și mă inhibam complet. Nu mai reușeam să mă exprim liber și să fiu eu însămi, mă bâlbâiam, îmi tremurau mâinile, aveam trac cînd trebuia să vorbesc.
    Visul meu s-a năruit în momentul în care am realizat că nu sunt făcută pentru aceasta profesie. Deși este frumoasă și plină de provocări, conștientizez că momentan nu sunt pregătită să devin asistent social cu tot cu experiența pe care o am deoarece nu dețin calitățile necesare (spirit de echipă, inițiativă, flexibilitate la situații noi, maturitate necesară pentru a găsi soluțiile potrivite în funcție de caz, autoritate , să știu să mă impun când e cazul).
    Mi-am dat seama că nu e suficient să-ți placă sau să-ți dorești un lucru , să-ți îndeplinești un vis, dacă nu esti capabil sau crezi că nu ești capabil să realizezi acel vis.
    Problema e că m-am lucrat niciodată, nicăieri de cînd am terminat facultatea și până în prezent, (au trecut 5 ani de atunci) deși îmi doresc foarte mult să am un job. Aș lucra și în alte domenii însă peste tot se cere experiență și în plus nu reușesc să mă integrez în nici un colectiv, mi-e teamă să mai încerc.
    Sunt zile în care nu am chef să fac nimic pentru că nu mai am motivație și mi-e teama să risc să intru într-o depresie. Am încetat să mai sper că voi reuși să-mi iau un job, pentru că nu-mi dau seama dacă sunt capabilă de ceva. Sunt conștientă de calitățile mele însă cu toate astea nu știu să mi le pun în valoare.
    Problema angajării mă preocupă atât de mult, încât trec prin tot felul de stări de anxietate, am dureri de cap (am avut migrene trei zile la rând) gânduri negre și văd un viitor sumbru. Am convingerea că toată viața voi fi casnică (eu vreau să am un serviciu, să lucrez, să fiu independentă financiar). Prin urmare dacă voi fi casnică, nu-mi permit să intru într-o relație cu un băiat pt că nu accept ca el să mă întrețină și nici el nu va fi de acord. Nu voi putea să-mi întemeiez o familie, să am copii iar la pensie nu voi primi nimic pentru că nu am muncit de-a lungul vieții. Mă îngrozește ideea că voi fi dată afară din casă deoarece nu-mi voi permite să achit toate facturile și întreținerea și am să ajung să cerșesc și să trăiesc din mila oamenilor. Dar mai bine mor, prefer să nu mai trăiesc decât să duc o astfel de viață.
    Locuiesc cu părinții, ei au grijă de mine, însă mă întristez când mă găndesc că ei mă întrețin. Mă deprimă și mai mult faptul că trăiesc din mila lor, mă simt o povară pentru ei, nu sunt obligați să mă întrețină. Vreau și eu să muncesc și să aduc bani în casă. E foarte greu să-mi găsesc un job și cu carte de muncă unde în general se cer abilități sociale, de comunicare iar eu nu le am.
    Mi-e teamă să interacționez cu oamenii, mă găndesc obsesiv cum mă văd ceilalți, ce părere au despre mine. În cadrul unor grupuri de tineri sunt tăcută, absentă, ștersă, lipsită de personalitate, deși îmi doresc să-mi exprim și eu opinia cu privire la subiectul despre care se discută. Parcă ceva mă reține, am trac să vorbesc, nu știu când să intervin și eu, mi-e teamă că ceilalți mă vor judeca, mă vor respinge sau mă vor considera ciudată. Pe lângă asta transpir foarte mult și ușor din cauza stărilor de anxietate (am hiperhidroză), problemă pe care o am din timpul liceului și n-am reușit nici până acum să scap de ea.
    Mă simt inferioară lor și de multe ori nici nu mai vorbesc, prefer să tac decât să spun vreo prostie și ceilalți să mă evite pe viitor. Însă atitudinea mea față de ei și față de mine generează multe frustrări. Cînd mă retrag, încep să izbucnesc în plâns (din care cu greu mă stăpânesc, plâns pe care nu-l pot controla, sunt hipersensibilă) pentru că mi-e ciudă și regret că n-am reușit să vorbesc cu ei, să mă afirm și sunt convinsă că prin tăcerea mea nu am facut decăt o impresie proastă în fața lor. Pot să interpreteze că sunt arogantă, că mă cred superioară lor, ori să creadă că sunt proastă și nu știu să mă implic într-o conversație. Însă aș prefera să creadă că sunt timidă și să mă accepte așa cum sunt.
    De asemenea, după ce mă retrag și merg spre casă, pe drum mă gândesc obsesiv la ceea ce aș fi vrut să spun și n-am spus și îmi imaginez dialoguri în care am ocazia să mă afirm, să vorbesc despre mine dacă sunt întrebată sau despre subiectul respectiv. În mintea mea îmi construiesc tot felul de scenarii cu privire la ceea ce aș fi putut să spun și n-am avut curaj și îmi imaginez că sunt dezinvoltă, că îmi găsesc ușor cuvintele iar ceilalți mă respectă și îmi ascultă ideile, opiniile cu atenție.
    Am momente cînd nu mă mai suport așa timidă și mă întreb ce rost mai am să trăiesc, pentru ce trăiesc fiindcă nu-mi mai găsesc sensul în viață.
    Mi-ar plăcea să fiu altfel, mai dezinvoltă și sigură pe mine, să pot să mă afirm și să vorbesc despre mine fără rețineri și teamă, cu alte cuvinte să simt că trăiesc și să-mi exprim liber personalitatea.
    Cel mai bine mă simt în familie, ei mă acceptă așa cum sunt, iar acasă pot să fiu eu însămi, în largul meu.
    Sunt foarte atașată de ai mei dar sunt conștientă că într-o zi va trebui să-mi întemeiez propria familie. Visez să am copii și să-i cresc așa cum se cuvine iar la final să fiu mândră de realizările mele.
    Timiditatea asta extremă, mă împiedică să am relații normale cu oamenii, să interacționez cu ei. Am realizat că îmi afectează profund viața socială și profesională, a devenit un adevărat handicap.
    Am ajuns să nu mai pot ieși din casă de frică și rușine. De fiecare dată cînd vreau să ies mă asigur întâi că nu mă întâlnesc cu vreun vecin pe scara blocului, dacă e vreunul aștept să plece iar apoi ies din casă.
    Mi-e teamă să mă abordeze, să mă întrebe ce mai fac și să afle că nu am realizat nimic până acum. S-a întâmplat să mă întrebe cineva odată dacă lucrez, i-am spus că încă nu mi-am găsit de lucru, dar în sinea mea mă simțeam groaznic după discuție pentru că mă gândeam obsesiv ce impresie am lăsat, ce crede despre mine (poate se gândește că nu vreau să muncesc, sau nu sunt capabilă întrucât au trecut atâția ani iar eu nu am reușit să mă angajez).
    Cel mai tare mi-e teamă de faptul că aș putea să mă întâlnesc cu cineva cunoscut pe stradă, și să mă întrebe ce mai fac, efectiv nu știu ce să spun și prefer să evit contactul cu toți cei cu care m-aș putea întâlni întâmplător. Mi-e frică să mă întâlnesc cu vreun fost coleg de liceu sau facultate în oraș (la metrou sau în metrou) și să nu pot purta o conversație lejeră. Mi-e teamă să vadă că sunt nesigură pe mine, să remarce stările mele de anxietate și să afle că încă nu lucrez, nu am un serviciu. Mă îngrozește ideea asta că aș putea să mă întâlnesc cu cineva cunoscut și să mă întrebe despre mine, ce-am realizat și pe urmă să creadă că nu sunt capabilă.
    Mi-e și rușine să mai întreb despre el/ea, m-ar complexa și mai mult să aflu că lucrează, are un job și că-i merge bine.
    Îmi petrec adesea zilele, în singurătate, doar eu cu părinții. Mă simt în continuare un copil sub protecția lor (mama m-a hiperprotejat dintotdeauna, nu m-a lăsat să mă confrunt cu probleme) iar acum mă simt neputincioasă, neajutorată într-o lume cu oameni răi și indiferenți care profită de cei slabi, naivi și vulnerabili.
    Când ies în oraș, am puternice stări de anxietate și panică, grăbesc pasul ca și cînd aș vrea să fug de oameni și adesea mă refugiez ascultând muzică la mp3 player, îmi pun căștile să ascult muzica preferată. Dar cu toate astea am și mai multe frustrări, simt că mă izolez de lume și nu mă mai bucur de viață.
    Îmi doresc să am și eu o prietenă, cu care să pot discuta orice, să petrecem timp împreună și să descoperim că avem pasiuni comune. Mă gândesc că timpul trece fără să mă pot bucura de viață și am atâtea planuri, gânduri să petrec timpul liber.
    Am pasiuni pe care însă nu le pot împărtăși cu nimeni. îmi place să desenez (am talent la desen), într-o vreme desenam, acum nu mai am nici un chef, mă stresează gândul că încă nu mi-am găsit un job iar asta nu-mi dă pace să mă bucur de viață. Îmi place să cânt, să merg la karaoke (aș merge dar n-am cu cine), să dansez, să citesc (carți motivaționale, despre dezvoltare personală și cărți de psihologie practică).
    Îmi place să ies în parc și să fac mișcare (jogging), să mă plimb cu rolele. Îmi doresc foarte mult să învăț să merg pe bicicletă dar nu cunosc pe nimeni care ar putea și ar vrea să mă învețe iar singură nu pot învăța. Aș face toate astea cu bucurie și chef de viață alături de o prietenă, care să vadă calități în mine și să mă accepte așa cum sunt, mai timidă. În ultima vreme m-am izolat de toți, chiar și de cei care mă cunosc. Am stări puternice de anxietate, tresar când mă sună cineva și trebuie să răspund la telefon și prefer să nu răspund mai ales în spațiile publice, în metrou cînd e liniște, mă inhib să răspund la telefon, dar și acasă cînd mă caută persoane cunoscute. Mă cuprinde panica și atunci când trebuie să sun pe cineva important (pentru interviul de angajare de exemplu dar și în alte situații).
    Dim cauza anxietății am dezvoltat un comportament evitant deși sunt conștientă că problemele le pot depăși doar dacă mă confrunt cu ele, trebuie să acționez ca să îmi depășesc temerile.
    Peste căteva luni am întâlnirea cu foștii colegi de liceu, nu sunt pregătită să mă întâlnesc cu ei. Mi-am spus așa ‚”dacă nu reușesc să mă angajez, să-mi iau un job, nu am ce căuta la întâlnire”. Voi fi foarte complexată să aflu că alții s-au realizat, și-au întemeiat o familie, mai au și copii (am aflat deja despre colegii mei, de pe facebook), văd cum își postează poze cu copiii lor și mai și lucreaza. Pe lângă asta îsi vor da seama că nu m-am schimbat deloc, că am rămas aceeași fată retrasă, timidă și speriată din liceu, cum mă știau ei. Ar fi îngrozitor să accept să merg la reunuinea de 10 ani și să mă fac de râs.
    Uneori regresez în trecutul meu și mă gândesc cum ar fi arătat viața mea acum dacă schimbam ceva din timp. Aș da orice să mai fiu din nou copil, să n-am nici o grijă, să nu mă streseze gândul că nu lucrez.
    Sau m-aș întoarce în perioada adolescenței și aș retrăi din plin cea mai frumoasă perioadă a vieții. Adolescența mea s-a rezumat doar la studiu, mama avea mari așteptări de la mine, să învăț, să învăț și iar să învăț. N-am știut ce înseamnă distracție, timp liber, să am prieteni. De aceea, în prezent am dificultăți de comunicare pentru că nu mi-am format din timp abilitățile sociale.
    Nu știu ce să mai fac, sunt disperată, vă rog frumos să mă ajutați cu un sfat. Problema mea se mai poate rezolva? Vreau să mă pot integra în societate, să nu mai am stări de anxietate și de panică, să nu-mi mai fie frică să merg pe stradă la gândul că aș putea să mă întâlnesc cu cineva cunoscut și să nu-mi mai pese atât de mult de ce cred ceilalți despre mine.
    Credeți că timiditatea mea extremă e de fapt o formă de fobie socială? Eu așa tind să cred, am citit despre fobia socială, m-am documentat și m-am regăsit în aproape toate simptomele. Am vorbit și cu mama despre asta, dar nu mă crede că am fobie socială, îmi spune doar că nu am suficientă voință să mă schimb (că dacă vreau cu adevărat , pot). Este foarte dificilă, imi dau seama că nu pot discuta despre orice cu ea. Mama mea e narcisistă, dacă am probleme în general, nu o interesează, mă ignoră,mă ironizează, se face că nu mă aude când vorbesc cu ea. Nu știe să fie alături de mine, cu o încurajare, o vorbă bună, nu empatizează cu nevoile mele și îmi spune că are destul problemele ei. Îmi reproșează adesea că nu lucrez, mă descurajează, mă jignește când e nervoasă: „Du-te la muncă, nu mai sta acasă degeaba, ai făcut o facultate, cât crezi că pot să te mai întrețin, nu ți-e rușine?” Uneori se pierde cu firea iar la nervi îmi aruncă cuvinte grele care mă demoralizează „Ești în stare de ceva pe lumea asta? chiar nu ești capabilă de nimic, un serviciu nu ești în stare să-ți iei” și mă compară cu alții care s-au realizat până la vârsta asta. Mi-e și rușine să mai ies din casă când mă gândesc că toți vecinii au auzit discuția noastră.
    Ea crede că nu e cazul să apelez la un terapeut deși i-am povestit de toate stările prin care trec și pe care nu le pot controla pentru că ele apar involuntar.
    Aș merge la un psihoterapeut însă momentan nu-mi permit să plătesc ședințele de psihoterapie!
    Credeți că aș putea să-mi rezolv aceste probleme singură, doar prin propria voință făra a fi nevoie să apelez la ajutorul unui specialist? Sunt șanse să devin ceea ce-mi doresc dacă am un vis și vreau să-l realizez având în vedere faptul că sunt excesiv de timidă și nu mă pot adapta nicăieri?

    • Salut. sunt Ovidiu, sunt casatorit …deci nu am ganduri..ascunse. Mi-ar placea sa stam de vorba, daca vrei.iti las adresa mea de email..daca vrei scriemi si poate reusesc sa te ajut…

        • Eu am avut aceste stari de anxietate si de panica f multi ani.Le-am tratat si eu cu medicamente si de la pshihiatru si homeopatice si naturiste fara vre-o reusita .Tot pe situri asemanatoare am gasit o postare a unei doamne cum ca s-a tratat altfel si am incercat si eu.Da , a avut mare dreptate pentru ca acum am inteles de ce faceam acele stari de rau si am facut si eu aceasta sa zic terapie la distanta.Am lucrat cu o terapeuta f buna si prin telefon si prin email , messenger.Deci am facut asa;metodele mi le-a dat pe email .La telefon mi le-a explicat mai clar.Multe metode de echilibrare a emisferelor cerebrale , de echilibrare fizica a mea, de eliminare a cauzelor care produceau aceste stari, de eliberare emotionala a unor radacini emotionale din copilarie sau in urma unor traume (in cazul meu soc la electrocutare , frica la examen , emotie la inec si altele pe care nu le pot expune)), de echilibrare a ceakrelor , de inlocuire a gandurilor statice de boala cu idei pozitive bine formulate si repetate zilnic , de incarcare energetica a mea si multe alte metode , pe care le faceam eu zilnic.Si uite asa m-am facut eu bine.Acum ma simt ff bine am alte ganduri bune si mi-e mai bine ca oricand.Multe din metode sunt pe internet dar daca nu stii cum sa le aplici treci peste ele.Vreau sa spun ca nu medicamentele te vindeca si tu singur daca te ajuta si sustine o persoana care are pregatire in acest sens asa cum am gasit eu.Nici eu nu am stiut ca nu e bine sa citesti pe forum bolile altora adica simptomele lor pentru ca le traiesti al citire si se manifesta apoi la tine .Asa am invatat multe prin terapia asta , sunt metode simple usor de facut dar trebuie indrumare si sustinere energetica pentru ca daca faci singur incep curatarile si mai sunt neplaceri, dar atunci terapeutul te ajuta energetic.Eu am descris destul de amplu cum m-am tratat eu, daca cineva doreste sa faca aceasta terapie sa-mi scrie pe mes (popida_felicia).sa auzim numai DE BINE.

    • BUNA IRINA , SUNT MONICA , AM CITIT SCRISOAREA TA SI AM RAMAS IMPRESIONATA DE PERFECTIUNEA ORTOGRAFICA , INTELEG CACI AI MAI MULTE NEAJUNSURI , PRINTRE CARE FOBIA SOCIALA CARE A AJUNS LA EXTREM . PRINCIPALUL TAU AX EXISTENTIAL ESTE PAREREA CELORLALTI SI EA TREBUIE SA FIE UNA PERFECTA . DATORITA FAPTULUI CA MAMA TA NU TI-A ACORDAT ATENTIA , AFECTUL SI PREOCUPAREA DE CARE TOTI AVEM NEVOIE , AI RAMAS CU O PARERE NEGATIVA DESPRE TINE . MAMA TA TI-A INSUFLAT NESIGURANTA SI A PUS BAZELE UNEI STIME DE SINE FOARTE SCAZUTE . EA , MAMA TA DOAR ATAT A PUTUT , DOAR Atat A SIUT SA DEA . PROBLEMA CU LOCUL DE MUNCA SE SUPRAPUNE SI NU POTI DEOCAMDATA SA-I DEMONSTREZI ( DACA CHIAR E CAZUL ) CA POTI TRAI PE PICIOARELE TALE SI CA ESTI CAPABILA DE ORICE ITI PROPÙI . MAI MULT AR FI ADECVAT SA INCEPI PRIN A IGNORA PARERILE CELORLALTI DESPRE TINE PENTRU CA ELE NU AU NICI O IMPORTANTA REALA . VAD CA ESTI PREOCUPATA DE VIITOR IN MOD EXCESIV ( PENSIE , DACA TE VEI INTALNI CU CINEVA SI TE INTRAEBA DE REALIZARI , ETC ). CENTRAZA-TE IN PREZENT SI FA TOT CE ESTE NECESAR SI POTRIVIT IN MOMENTUL DE FATA , VIITORUL NU NE APARTINE IN CEL MAI RAU CAZ NE POATE DARUI CONSECINTELE A CEEA CE AM FACUT SAU ..NU AM FACUT . IDENTIFICA TOATE GANDURILE CARE ITI TREC PRIN CAP IN MOMENTUL CAN IESI IN SOCIETATE SI VEZI CE EMOTIE I SE ASOCIAZA .DACA TE GANDESTI CA PERSONA DIN DREAPTA TA ARE O PARERE NEGATIVA DESPRE TINE IMEDIAT CUM AI INTRAT , DU-TE SI INTREAB-O DACA ,CONSIDERA CA ESTI O FIINTA INFERIOARA . ORICUM EU SUNT SIGURA CA ESTI O PERSOANA EXCELENTA SI CU AMBITITI REZONABILE , DACA VREI SA-MI TRIMITI UN E-MAIL( ZANUTA.OPREA@YAHOO.COM ) SI SA MAI PALAVRAGIM DESPRE ASTA M-AS BUCURA , SI PUTEM VORBI SI PE SKYPE . ITI DORESC MULT CURAJ SI NUMAI BINE . MONICA

  4. Buna tuturor,

    Sunt Ada si am 23 de ani. Avand in vedere experientele voastre, lumea in care traim si modul in care suntem perceputi, am decis sa va impartasesc si eu din trairile mele.
    De multe ori am sentimentul ca nu ma mai regasesc in aceasta lume si ma intreb daca nu cumva am pierdut eu ritmul evolutiei lucrurilor, sau daca nu cumva ceilalti au uitat sa TRAIASCA. S-au pierdut notiunile de omenie, prietenie, sinceritate…banii, puterea si ura le-au luat locul. Mare pacat pentru cei ce trebuie sa suporte consecintele. Ma numar printre ei si nu ma simt deloc confortabil. Nu ma mai pot bucura in liniste de lucrurile marunte si cu adevarat importante din viata mea pentru ca la fiecare colt vad oameni care ma critica pentru sensibilitatea si modul meu de a percepe lucrurile. Am ajuns sa nu mai am incredere in oamenii, sa imi restrang considerabil cercul de prieteni, sa ma inchid in mine si sa constat ca lucrurile nu mai au acelasi sens. Nu mai ajung sa ma inteleg pe mine, nu mai pot trece de bariera rautatilor celorlalti. Poate ati simtit si voi acest sentiment apasator. Oare am eu o problema?

    • Draga Ada,

      Rasfoind acest site am dat azi peste mesajul tau. Si eu am trairi similare uneori. Unele trairi pe care mi se pare ca altii nu le-ar intelege. Sau mai cred ca altii m-ar considera „dusa cu pluta” daca le-as impartasi unele ganduri sau viziunea mea despre viata. Am avut prieteni care voiam sa fiu mereu „don’t worry, be happy” si preferau sa nu le impartasesc viziuni mai negre. Asa ca a fost o vreme cand am crezut ca am eu o problema si ca problemele mele intr-adevar trebuie pastrate doar pentru mine. Dar acum stiu ca nu-s singura, ca sunt atatia care-mi impartasesc sensibilitatile, temerile, problemele existentiale. Stiu si ca nu am gresit incercand sa exprim ceea ce gandeam. Din contra, am gresit izolandu-ma si renuntand sa mai comunic sau sa cer sprijinul celorlalti doar pentru ca persoanele pe care le-am nimerit in momentele respective nu au putut sa raspunda. Si, din pacate, cred ca e adevarat ca in cultura in care traim e de multe ori tabu sa discuti despre astfel de lucruri. De-a lungul timpului, am gasit si persoane cu care sa pot comunica, am aflat ca si altii au trairi similare, si asta ma ajuta foarte mult. Cartile lui Irvin Yalom (traduse in romana), m-au ajutat de asemenea foarte mult. Sper sa-ti fie de ajutor raspunsul meu.

      • Buna Mona,

        Iti multumesc pt raspuns si pt cartile recomandate. Este adevarat, si eu am dat peste persoane care au trecut prin situatii similare, dar care intre timp se pare ca au depasit momentul. Eu inca mai lupt sa gasesc un raspuns.
        Sa auzim de bine !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s