Tabăra întâlnirii cu copilul interior

de Cristian Erdei

Cum ar fi dacă am face o serbare pentru copii care încă mai suntem?

Unde să revedem poze și filmulețe de când eram mici, să ne îmbrăcăm ca atunci, poate să recităm o poezie, să cântăm sau să interpretăm personaje din povești?

Trei zile de apropiere de inocența din noi…

Cum ar fi dacă am retrăi acele emoții și am observa că, uneori la zeci de ani distanță, ne mai simțim încă ca în acele momente?

Mai ales, cum ar fi dacă acum, ca “oameni mari”, am putea înțelege toate acele trăiri și am găsi în noi puterea de a vindeca răni vechi care au rămas neîngrijite în sufletul nostru infantil?

Poate cea mai frumoasă idée despre maturitate despre care am auzit este legată de sentimentul de a fi devenit propria mamă și propriul tată.

A ne îngriji astfel de noi înșine presupune acceptare, curaj, înțelepciune și, mai presus de toate…iubire.

Iubire pentru partea noastră de copil, de care nu ne vom despărți niciodată și a cărei importanță în viața fiecăruia este incomensurabilă.

De acolo poate să vină bucuria pentru simplul fapt de a exista și pentru lucrurile simple, imaginația, creativitatea, intuiția, jocul, curiozitatea, spontaneitatea, candoarea, puritatea, îndrăzneala de a visa, încrederea într-o lume primitoare și familiară.

Din păcate, așa cum se întâmplă adesea, n-am crescut întotdeauna într-un mediu armonios și cei din jur, limitați de propriile imperfecțiuni, n-au știut mereu să ne inspire să creștem frumos.

Am fost răniți, undeva, cândva, în feluri pe care poate nu ni le mai amintim, iar apoi, în încercarea de a scăpa de suferință, am ascuns rănile sau le-am pansat fără să se vindece…au rămas cicatrici, care încă ne mai dor atunci când retrăim sentimente confuze de demult.

Devenim nefericiți în relații, ne simțim abandonați, nedreptățiți și singuri, așteptăm de la ceilalți ceva ce nu pot să ne ofere, suntem răsfățați, egocentrici, narcisici, invidioși, geloși, posesivi, complexați, izolați, revoltați, dependenți și intoleranți când dorințele nu ni se îndeplinesc.

Un articol mai ciudat din trecut, în ton cu tema, ca un dialog înterior:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/2014/11/27/a-deveni-intreg/

Reacționezi uneori imatur și nu știi de ce?
Știi să te joci cu viața spontan și creativ?
Te iei prea în serios?
Simți că te dor răni nevindecate din trecut?
Ești un părinte bun pentru copilul din tine?
Știi cum să te maturizezi?

Da…câteodată nu e prea simplu să împaci copilul din tine, chiar dacă are o atât de mare nevoie de asta…

Evenimentul va integra informaţiile teoretice, explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu strategii practice de conștientizare, acceptare și evoluție.

Iar combinația dintre psihoterapie, natură, relaxare și apropiere umană are puterea de a crea un mediu de vindecare sufletească profundă, într-un loc special unde visele pot deveni realitate.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, cald, liber şi fără prejudecăţi.

Faptul de a fi deschiși cu astfel de experienţe comune şi a căuta soluţii, ţinând cont de încercările altor oameni încurajatori și suportivi, ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

ACTIVITĂȚI:
Workshopuri- Teorie :împărtășirea problemelor și obiectivelor fiecărui participant, discuții deschise, exemplificări, soluții, jocuri de rol, întrebări și răspunsuri

-Aplicații practice: tehnici și strategii pentru acceptarea și apropierea copilului interior, soluții personalizate pentru fiecare participant la întâlnire, feedback individual și colectiv

Foc de tabără
Socializare
Jocuri sportive
Karaoke
Party
Excursii

Toate activitățile descrise mai sus vor fi centrate pe tematica evenimentului și vor fi folosite creativ ca resurse de vindecare.

Pret: 290 lei (prețul include toate activitățile legate de tema propusă)

Sunt disponibile GRATUIT: cazare (40 locuri), masa, servicii de internet, telefonie mobilă și locuri de parcare suficiente,

Poze despre locație și zonele de o frumusețe aparte din apropiere găsiți pe:https://www.facebook.com/thereturntoyourself/.

Accesul în comuna Ciucea, situată la 72 kilometrii de Cluj-Napoca, pe drumul spre Oradea, se poate face cu autoturismul sau cu trenul, gara fiind peste drum de noi. Există multiple variante de revenire acasă cu trenul.

Cât despre mine…mă bucur să pot împărtăși cu voi momentele din viață care m-au adus aici:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/echipa/cristian-erdei/

Vă rog să trimiteți invitații tuturor celor care considerați că ar fi interesați de acest eveniment.

Pentru informații suplimentare: 0742-876.531

Înscrierile se vor face în o rdinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat sau la nr. de telefon 0742876531.Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin dificultați de relaționare cu partea imatură din ei înșiși, sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să prevină astfel de probleme sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înșiși.

Toţi cei care vor participa, doar dacă doresc, vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Iar cei care nu vor să participle la discuții despre problemele lor personale, pot să asiste și să culeagă informații utile.

Vă aștept cu drag să depășim limite împreună 🙂

Reclame

În noi cu ele

de Cristian Erdei

Uneori, le privim doar picioarele sau sânii superbi şi uităm că poate se simt aşa…ca o marfă.

Poate de aceea evităm să le privim în ochi, de teamă să nu ne vadă gândurile în care le dezbrăcăm şi le reducem la un simplu corp.

Alteori, ni se pare aiurea să le spunem că zâmbesc frumos şi că ne  pot salva viaţa, pentru că n-are nici o importanţă să ştie lucruri atât de evidente.

Apoi, sunt momente în care credem că e  banal să le întrebăm cum le-a mers în ziua asta, sau pur şi simplu, ce mai fac.

Considerăm că sunt lucruri mult mai importante decât o invitaţie într-o seară la un restaurant, unde să discutăm nimicuri cotidiene.

Căutăm metode sofisticate pentru a le cuceri şi vrem să părem distanţi sau indiferenţi, fără să ne dăm seama că au nevoie de lucruri atât de simple, cum ar fi să se simtă iubite.

Suntem  miraţi cât de mult contează pentru ele atunci când le deschidem uşa sau le cedăm un loc în autobuz…la urma urmei, e ceva atât de comun.

Nu  înţelegem multă vreme de ce sunt atât de fericite când le  promitem că vom sta împreună un weekend întreg şi că renunţăm la berea cu băieţii.

Nici ochii aceia umezi când le facem un cadou, un fleac agăţat de o idee subită, în drum spre casă…o floare, o prăjitură sau o eşarfă ieftină.

Suntem mereu surprinşi de reacţia lor la acel „Mi-e dor de tine”, spus la telefon,  între două întâlniri la servici. Pare o utopie ca nişte cuvinte, rostite pe fugă, să le însenineze ziua.

Ne enervează preludiile, sărutările nesfărşite şi importanţa pe care o acordă fiecărui detaliu insignifiant, atunci când vrem să facem dragoste.

Nevoia lor de a fi ţinute în braţe, mângâiate sau învelite cu plapuma, atunci când tresar în somn, ni se pare o copilărie.

Când le ascultăm şi le cerem părerea, sau când facem lucrurile aşa cum ne sfătuiesc, suntem  uimiţi de cât de mult se simt respectate.

Se întâmplă să spunem „O să fie bine”, poate cu gândul în altă parte, atunci când au o problemă, deşi habar n-avem cum se poate rezolva, şi rămâne o enigmă cum îşi revin ca prin minune şi reuşesc să găsească apoi cele mai ingenioase soluţii.

Ne imaginăm multă vreme că doar parfumul explică de ce miros atât de bine când trecem pe lângă ele pe stradă.

Şi că toate hainele şi pantofii şi fundiţele şi bijuteriile şi cremele şi vopselele şi unghiile colorate sunt doar mofturi la modă, trucuri ieftine pentru a suci mintea bărbaţilor.

În plus, toanele şi supărările ca din senin, urmate de euforii inexplicabile…încetăm să le mai căutăm un sens, pentru că nu găsim nimic logic în toate astea.

Ca şi acele zile ale lunii în care nimic nu le intră în voie şi le sare ţandăra din te miri ce.

Apoi, aşteptările lor să ştim de ce sunt supărate pe noi, fără să spună o vorbă…doar nu avem puteri magice să le citim gândurile.

Şi ne irită de ce sunt atât de iraţionale şi de ce nu se pricep la calculatoare, la maşini şi la fotbal, când toate astea sunt, dom’le, atât de simple.

Ne privesc dezamăgite când le înşelăm, spunându-şi „aşa sunt bărbaţii”, iar noi uităm repede femeia în braţele căreia am petrecut o noapte şi ni se pare straniu că ele nu mai scapă niciodată de acea umbră de tristeţe care le rămâne pe chip.

Devin însărcinate şi suntem  şocaţi să le vedem aşa…ne  întrebăm unde are loc, în corpul acela fragil, să crească o fiinţă.

Iar când nasc, realizăm că suntem departe de a fi nişte tipi duri care ştiu ce e durerea.

Şi nu prea înţelegem cum nici cel mai puternic analgezic nu le linişteşte ca şi momentul în care îşi ţin pentru prima oară copilul în braţe.

Când devin mame, se transformă brusc şi ne  întrebăm de unde naiba a apărut răbdarea infinită şi grija aceea permanentă…par să nu obosească niciodată, chiar dacă  nu dorm nopţi la rând.

Dacă le-aţi văzut vreodată când alăptează… timpul parcă se opreşte în acel moment de satisfacţie, durere şi tandreţe…

Iar când mângâie o pisică sau un căţel jerpelit de pe stradă, e de parcă nimic altceva n-ar mai  conta în întreg universul.

Apoi îmbătrânesc, poate mai repede decât ar fi drept, şi ne întrebăm: ce soartă le-a fost dată, să nască şi să-şi crească copii, apoi să-i privească cum îşi iau rămas bun într-o zi?

Iar apoi uităm să le sunăm cu zilele, pentru că „nu avem timp”, şi nu ne trece prin cap că doar dacă ne aud vocea întineresc cu o mie de ani.

Ca bunici, nu ştim cum încă mai au puteri magice de a linişti plânsul unui puşti cu o palmă trecută peste creştet.

Rămân singure, pentru că soţii le mor, apoi le vedem prin parcuri, cu ochii trişti care privesc înapoi, în vremuri de mult apuse.

Iar apoi se duc, şi rămân în pozele unui album prăfuit, uitat de vreme, cu imaginea unei fete care ne priveşte cu ochi de adolescentă şi cu un surâs reţinut.

Sunt fiice, surori,  soţii, mame, mătuşi, nepoate, bunici, străbunici, colege,  iubite, amante, prostituate,  iar pentru noi, bărbaţii, va fi mereu imposibil să le înţelegem cu adevărat.

Doar că într-o zi ne dăm seama că nu le-am putea iubi altfel, fără misterul care le înconjoară.

Că suntem prea orbi să descoperim că nu ni se cuvine  să fie mereu acolo, lângă noi, chiar dacă nu avem grijă de ele, şi prea proşti ca să ştim că le putem pierde fără ca măcar să ne dăm seama de asta.

Dar ni se pare greu să le mulţumim la câţiva ani odată şi să le cerem iertare pentru toate clipele în care nu le-am văzut cu adevărat.

Cine ştie? Până la urmă, poate că şi noi suntem creaturi cel puţin la fel de ciudate…

În depresie…

de cristian erdei

Dincolo de margine nu mai e nimeni, doar abis şi întuneric. Ştiu că va trebui să caut fiecare palmă de drum pe care voi înainta. Îi văd acolo, departe, şi ştiu că mă voi întoarce. Am o săgeată în piept, e ca atunci când eram mic şi mă gândeam că moare mama… iar apoi totul dispărea când mă pierdeam la pieptul ei. Acum ştiu că e nevoie să-i pierd pe toţi şi că e nevoie să mă pierd şi eu… Am rămas complet singur, ţinând în braţe copilul mort din mine.

M-am ascuns mereu de acest moment, deşi ştiam că e singurul drum. M-am împotrivit cu toată dorinţa de viaţă pe care o aveam, pentru că nu vroiam să pierd culorile şi muzica, parfumul femeilor frumoase, nopţile de beţie  şi voluptatea de a visa cu ochii deschişi.

Acum nu mă mai regăsesc în nimic din toate astea, mă simt strain de cei dragi, chiar dacă ştiu că îi port undeva în adânc. Sunt împietrit, cuvintele se nasc greu, nu-mi simt gândurile, încerc să păstrez aparenţele cu oameni care mă privesc miraţi, apoi îmi amintesc că mi-am dat voie să fiu cum sunt. Ştiu că ceea ce trăiesc are un nume, că sunt anormal şi trec printr-o depresie. Am însă certitudinea că am nevoie de acest neant şi că trebuie să mă dizolv în el, pentru a renaşte în altfel de cristale. Acolo se vor topi toate temerile, barierele şi îndoielile din mine.

Am încercat să definim normalul, aşa cum am încercat să definim totul, crezând că înţelegem ceva ce nu trăim doar pentru că avem cuvinte: el este fie media, caracteristica majorităţii, fie idealul, în sens moral şi estetic. Realizez cât sunt de departe acum de amândouă, pentru că nimeni nu m-a pregătit pentru asta, chiar dacă ştiu că un astfel de ceas bate la uşa vieţii tuturor. Dar cât m-am luptat să ţin închisă uşa asta, şi câţi dintre noi o deschidem vreodată? Nu e nimic estetic în ce mi se întâmplă, pentru că am aflat de mult că primul pas către mine e a- mi îmbrăţişa mizeria şi urâtul. Am fost  mereu împreună cu acest frate al meu, pe care l-am prigonit atâta timp de dragul „frumosului”.

E ca şi cum ai descoperi dintr-o dată că, dincolo de ceilalţi, de clădiri, de zgomotul familiar din jur, există dintotdeauna ceva înfricoşător şi întunecat, infinit mai vast decât lumea limitată pe care am creat-o şi în care ne simţim în siguranţă. E acel lucru despre care nu vorbim, e sediul morţii şi al misterului, iar noi ne-am perfecţionat de mii de ani modalităţi prin care să-l uităm. Când îl vedem, am creat cuvinte care să exprime inexprimabilul în ceea ce simţim, iar unul din ele este anxietatea.

De aceea e greu…pentru că venim de acolo şi mergem acolo, şi nu vom ştii niciodată cine suntem dacă căutăm răspunsul în altă parte. Poate de asta depresia ne invită la solitudine, pentru că e ca şi cum ne-am cufunda în noi înşine, pentru a ne întâlni cu noi înşine.

Însă mulţi căutăm în afară … iar timpul ne trece şi petrecem uneori o viaţă întreagă întrebându-ne ce ne lipseşte când totul în jur pare perfect.

Ştiu că după ce mă voi întoarce, nu mă voi mai căuta în ceilalţi, pentru că mă voi fi aflat. Şi ştiu că voi trăi magia de a le fi aproape, pentru că îi voi vedea pe ei, şi nu pe mine în ei. Abia atunci voi putea iubi pe deplin şi îmi va fi drag fiecare moment din lumea asta minusculă, pierdută într-un ocean de întuneric. Am să pot atunci să simt cât e de important să încerci să ordonezi o bucăţică de infinit ; mă voi trezi dimineaţă cu mirosul de parfum de pe gâtul iubitei mele, îmi voi săruta pe frunte copilaşul şi mă voi dărui clipei trecătoare pentru care ne invidiază zeii.

Până atunci, am de făcut un drum, şi nu e nimeni să mă poată însoţi. Am mai fost plecat, şi m-am întors întotdeauna, pentru că aparţin aici şi nu mă pot rătăci.