Tabăra întâlnirii cu copilul interior

de Cristian Erdei

Cum ar fi dacă am face o serbare pentru copii care încă mai suntem?

Unde să revedem poze și filmulețe de când eram mici, să ne îmbrăcăm ca atunci, poate să recităm o poezie, să cântăm sau să interpretăm personaje din povești?

Trei zile de apropiere de inocența din noi…

Cum ar fi dacă am retrăi acele emoții și am observa că, uneori la zeci de ani distanță, ne mai simțim încă ca în acele momente?

Mai ales, cum ar fi dacă acum, ca “oameni mari”, am putea înțelege toate acele trăiri și am găsi în noi puterea de a vindeca răni vechi care au rămas neîngrijite în sufletul nostru infantil?

Poate cea mai frumoasă idée despre maturitate despre care am auzit este legată de sentimentul de a fi devenit propria mamă și propriul tată.

A ne îngriji astfel de noi înșine presupune acceptare, curaj, înțelepciune și, mai presus de toate…iubire.

Iubire pentru partea noastră de copil, de care nu ne vom despărți niciodată și a cărei importanță în viața fiecăruia este incomensurabilă.

De acolo poate să vină bucuria pentru simplul fapt de a exista și pentru lucrurile simple, imaginația, creativitatea, intuiția, jocul, curiozitatea, spontaneitatea, candoarea, puritatea, îndrăzneala de a visa, încrederea într-o lume primitoare și familiară.

Din păcate, așa cum se întâmplă adesea, n-am crescut întotdeauna într-un mediu armonios și cei din jur, limitați de propriile imperfecțiuni, n-au știut mereu să ne inspire să creștem frumos.

Am fost răniți, undeva, cândva, în feluri pe care poate nu ni le mai amintim, iar apoi, în încercarea de a scăpa de suferință, am ascuns rănile sau le-am pansat fără să se vindece…au rămas cicatrici, care încă ne mai dor atunci când retrăim sentimente confuze de demult.

Devenim nefericiți în relații, ne simțim abandonați, nedreptățiți și singuri, așteptăm de la ceilalți ceva ce nu pot să ne ofere, suntem răsfățați, egocentrici, narcisici, invidioși, geloși, posesivi, complexați, izolați, revoltați, dependenți și intoleranți când dorințele nu ni se îndeplinesc.

Un articol mai ciudat din trecut, în ton cu tema, ca un dialog înterior:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/2014/11/27/a-deveni-intreg/

Reacționezi uneori imatur și nu știi de ce?
Știi să te joci cu viața spontan și creativ?
Te iei prea în serios?
Simți că te dor răni nevindecate din trecut?
Ești un părinte bun pentru copilul din tine?
Știi cum să te maturizezi?

Da…câteodată nu e prea simplu să împaci copilul din tine, chiar dacă are o atât de mare nevoie de asta…

Evenimentul va integra informaţiile teoretice, explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu strategii practice de conștientizare, acceptare și evoluție.

Iar combinația dintre psihoterapie, natură, relaxare și apropiere umană are puterea de a crea un mediu de vindecare sufletească profundă, într-un loc special unde visele pot deveni realitate.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, cald, liber şi fără prejudecăţi.

Faptul de a fi deschiși cu astfel de experienţe comune şi a căuta soluţii, ţinând cont de încercările altor oameni încurajatori și suportivi, ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

ACTIVITĂȚI:
Workshopuri- Teorie :împărtășirea problemelor și obiectivelor fiecărui participant, discuții deschise, exemplificări, soluții, jocuri de rol, întrebări și răspunsuri

-Aplicații practice: tehnici și strategii pentru acceptarea și apropierea copilului interior, soluții personalizate pentru fiecare participant la întâlnire, feedback individual și colectiv

Foc de tabără
Socializare
Jocuri sportive
Karaoke
Party
Excursii

Toate activitățile descrise mai sus vor fi centrate pe tematica evenimentului și vor fi folosite creativ ca resurse de vindecare.

Pret: 290 lei (prețul include toate activitățile legate de tema propusă)

Sunt disponibile GRATUIT: cazare (40 locuri), masa, servicii de internet, telefonie mobilă și locuri de parcare suficiente,

Poze despre locație și zonele de o frumusețe aparte din apropiere găsiți pe:https://www.facebook.com/thereturntoyourself/.

Accesul în comuna Ciucea, situată la 72 kilometrii de Cluj-Napoca, pe drumul spre Oradea, se poate face cu autoturismul sau cu trenul, gara fiind peste drum de noi. Există multiple variante de revenire acasă cu trenul.

Cât despre mine…mă bucur să pot împărtăși cu voi momentele din viață care m-au adus aici:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/echipa/cristian-erdei/

Vă rog să trimiteți invitații tuturor celor care considerați că ar fi interesați de acest eveniment.

Pentru informații suplimentare: 0742-876.531

Înscrierile se vor face în o rdinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat sau la nr. de telefon 0742876531.Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin dificultați de relaționare cu partea imatură din ei înșiși, sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să prevină astfel de probleme sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înșiși.

Toţi cei care vor participa, doar dacă doresc, vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Iar cei care nu vor să participle la discuții despre problemele lor personale, pot să asiste și să culeagă informații utile.

Vă aștept cu drag să depășim limite împreună 🙂

Reclame

Workshop: TIPURI DE TEMPERAMENT, CARACTER ŞI PERSONALITATE-Implicaţii în comunicarea din viaţa de cuplu, familială, socială şi profesională

de Cristian Erdei

Data şi ora: sâmbătă, 8 februarie 2014, între orele 16-19

Adresa: Cluj-Napoca, Str. Alexandru Vaida Voievod (Octavian Fodor) nr. 113, et.1, ap.6

Înscrierile se vor face în ordinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat pe facebook sau la nr. de telefon 0740148530. Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Am avut cu toţii, fără îndoială, experienţa unui partener de cuplu, a unui părinte, copil, prieten, vecin, şef sau subaltern pe care, pur şi simplu, n-am ştiut „cum să-i luăm”.

Deşi nimeni nu e străin de nimeni, fiind conectaţi profund prin simplul fapt de a exista ca fiinţe umane, uităm prea des de diferenţele dintre noi.

Încercarea de a-i schimba pe ceilalţi, trecând peste acceptarea faptului că fiecare vede lumea prin proprii ochi, produce multă frustrare şi tensiune în relaţiile interpersonale.

Poate şi pentru că, în încercarea de a scăpa de stres prin configurarea unei lumi predictibile, omitem faptul că schimbarea este întotdeauna o decizie individuală care nu poate fi forţată de alţii.

A ne adapta unii altora, ajutându-ne să devenim mai buni şi să ne înţelegem, poate deveni o alternativă care să ne aducă echilibru şi armonie.

Iată cum e percepută viaţa prin prisma diferitelor tipuri de personalitate:

Anxiosul: „Lumea e periculoasă, trebuie să fiu mereu în gardă, să anticipez greutăţile, să mă aştept la tot ce e mai rău”

Depresivul:” Viaţa înseamnă suferinţă, nu mi se cuvine multă fericire, trebuie să fac eforturi pentru fiecare lucru bun”

Dependentul: „Nu mă descurc singur, sunt incompetent şi neputincios, am nevoie de ajutorul celorlalţi, ei sunt puternici şi trebuie să mă supun ca să nu fiu abandonat”

Paranoicul: „Sunt vulnerabil, ceilalţi e posibil să-mi vrea răul, nu pot avea încredere în nimeni şi trebuie să fiu mereu atent la intenţiile lor”

Evitantul:”Sunt fără valoare, trebuie să stau deoparte, pentru că dacă ceilalţi mă vor cunoaşte cu adevărat, voi fi respins”

Histrionicul: „Trebuie să fiu în centrul atenţiei, să dramatizez şi să-i seduc pe ceilalţi pentru că altfel voi fi lăsat pe dinafară”

Obsesional-compulsivul: „E neapărat să fac totul perfect, să respect fiecare regulă şi să controlez orice amănunt, spontaneintatea şi improvizaţia sunt periculoase, sunt singurul responsabil dacă se întâmplă ceva rău, pe ceilalţi nu mă pot baza”

Narcisicul: „Sunt superior celor din jur, mi se cuvine totul, am doar prieteni foarte valoroşi, ceilalţi trebuie să ştie că sunt excepţional şi să mă trateze ca atare”

Antisocialul: „ Sunt o victimă potenţială, ceilalţi vor încerca să mă controleze, exploateze, manipuleze şi să profite de mine, de aceea trebuie să-i atac, să fiu ostil, să mint şi să-i persecut, fără nici o remuşcare”

Schizoidul: ”E mai bine singur, relaţiile apropiate cu oamenii complică viaţa, prefer obiectele şi logica”

Borderline: ”Dacă îi pedepsesc pe ceilalţi când sunt supărat, mă simt mai puternic şi îi pot controla; depind de ei şi trebuie să-mi elimin emoţiile negative, care sunt periculoase, altfel o să clachez şi voi fi abandonat, sunt defect prin natura mea”

Schizotipalul:” Sunt diferit pentru că am puteri speciale, dar sunt vulnerabil, ceilalţi nu mă înţeleg, trebuie să păstrez distanţa pentru a nu fi respins şi rănit”

Pasiv-agresivul: „Trebuie să mă opun celorlalţi, care vor mereu să mă domine, dar nu pe faţă, pentru că pot deveni agresivi, merit mai mult de la viaţă”

Comportamentul de tip A: „Tot ce contează e primul loc, trebuie să fiu competent, să accept orice provocare, să rezolv foarte repede toate problemele şi să fiu sigur pe mine” (riscuri pentru boli cardiovasculare)

Comportamentul de tip B: „Competiţia nu mă interesează, cel mai bine este să fiu pasiv şi să nu-mi fac probleme”

Comportamentul de tip C: „Trebuie să mă supun celorlalţi, să-mi reprim agresivitatea, să tolerez orice, să evit conflictele” (riscuri pentru cancer şi boli autoimune)

A pune etichete definitive asupra felului de a fi a cuiva este întotdeauna un demers distructiv şi lipsit de profunzime.

Până la urmă, suntem cu toţii unici şi irepetabili, chiar dacă ne regăsim ca un amestec de trăsături de personalitate, pe un continuum între extrovert-introvert, naiv-suspicios, pasiv-agresiv, stabil-instabil, raţional-emoţional, expansiv-retras, superficial-perfecţionist etc.

A descoperi ce ne caracterizează mai pregnant ne poate aduce imense avantaje: vom ştii să ajustăm propriile expectanţe în legătură cu noi şi cu ceilalţi, vom conştientiza nevoia de a întări acele trăsături rămase în umbră şi vom putea comunica mai eficient unii cu alţii.

Vă invit să descoperim împreună propria personalitate şi să găsim modalităţi practice de a deveni mai eficienţi şi mai umani în relaţiile dintre noi.

Acest eveniment este destinat acelora care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înşişi. 

Toţi cei care vor participa vor avea ocazia să interacţioneze între ei prin prisma diferenţelor de personalitate, prin exerciţii practice şi utile, care pot îmbunătăţi comunicarea în viaţa cotidiană.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin astfel de stări sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să le prevină sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

Ca de obicei, întâlnirea se doreşte una autentică, caldă şi deschisă dialogurilor, schimbului de experienţe de viaţă, cu focus asupra întrebărilor variate, care au nevoie de răspunsuri.

Faptul de a împărtăşi astfel de experienţe şi a căuta soluţii ţinând cont de încercările celorlalţi ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

Taxa de participare: 30 RON. 

În noi cu ele

de Cristian Erdei

Uneori, le privim doar picioarele sau sânii superbi şi uităm că poate se simt aşa…ca o marfă.

Poate de aceea evităm să le privim în ochi, de teamă să nu ne vadă gândurile în care le dezbrăcăm şi le reducem la un simplu corp.

Alteori, ni se pare aiurea să le spunem că zâmbesc frumos şi că ne  pot salva viaţa, pentru că n-are nici o importanţă să ştie lucruri atât de evidente.

Apoi, sunt momente în care credem că e  banal să le întrebăm cum le-a mers în ziua asta, sau pur şi simplu, ce mai fac.

Considerăm că sunt lucruri mult mai importante decât o invitaţie într-o seară la un restaurant, unde să discutăm nimicuri cotidiene.

Căutăm metode sofisticate pentru a le cuceri şi vrem să părem distanţi sau indiferenţi, fără să ne dăm seama că au nevoie de lucruri atât de simple, cum ar fi să se simtă iubite.

Suntem  miraţi cât de mult contează pentru ele atunci când le deschidem uşa sau le cedăm un loc în autobuz…la urma urmei, e ceva atât de comun.

Nu  înţelegem multă vreme de ce sunt atât de fericite când le  promitem că vom sta împreună un weekend întreg şi că renunţăm la berea cu băieţii.

Nici ochii aceia umezi când le facem un cadou, un fleac agăţat de o idee subită, în drum spre casă…o floare, o prăjitură sau o eşarfă ieftină.

Suntem mereu surprinşi de reacţia lor la acel „Mi-e dor de tine”, spus la telefon,  între două întâlniri la servici. Pare o utopie ca nişte cuvinte, rostite pe fugă, să le însenineze ziua.

Ne enervează preludiile, sărutările nesfărşite şi importanţa pe care o acordă fiecărui detaliu insignifiant, atunci când vrem să facem dragoste.

Nevoia lor de a fi ţinute în braţe, mângâiate sau învelite cu plapuma, atunci când tresar în somn, ni se pare o copilărie.

Când le ascultăm şi le cerem părerea, sau când facem lucrurile aşa cum ne sfătuiesc, suntem  uimiţi de cât de mult se simt respectate.

Se întâmplă să spunem „O să fie bine”, poate cu gândul în altă parte, atunci când au o problemă, deşi habar n-avem cum se poate rezolva, şi rămâne o enigmă cum îşi revin ca prin minune şi reuşesc să găsească apoi cele mai ingenioase soluţii.

Ne imaginăm multă vreme că doar parfumul explică de ce miros atât de bine când trecem pe lângă ele pe stradă.

Şi că toate hainele şi pantofii şi fundiţele şi bijuteriile şi cremele şi vopselele şi unghiile colorate sunt doar mofturi la modă, trucuri ieftine pentru a suci mintea bărbaţilor.

În plus, toanele şi supărările ca din senin, urmate de euforii inexplicabile…încetăm să le mai căutăm un sens, pentru că nu găsim nimic logic în toate astea.

Ca şi acele zile ale lunii în care nimic nu le intră în voie şi le sare ţandăra din te miri ce.

Apoi, aşteptările lor să ştim de ce sunt supărate pe noi, fără să spună o vorbă…doar nu avem puteri magice să le citim gândurile.

Şi ne irită de ce sunt atât de iraţionale şi de ce nu se pricep la calculatoare, la maşini şi la fotbal, când toate astea sunt, dom’le, atât de simple.

Ne privesc dezamăgite când le înşelăm, spunându-şi „aşa sunt bărbaţii”, iar noi uităm repede femeia în braţele căreia am petrecut o noapte şi ni se pare straniu că ele nu mai scapă niciodată de acea umbră de tristeţe care le rămâne pe chip.

Devin însărcinate şi suntem  şocaţi să le vedem aşa…ne  întrebăm unde are loc, în corpul acela fragil, să crească o fiinţă.

Iar când nasc, realizăm că suntem departe de a fi nişte tipi duri care ştiu ce e durerea.

Şi nu prea înţelegem cum nici cel mai puternic analgezic nu le linişteşte ca şi momentul în care îşi ţin pentru prima oară copilul în braţe.

Când devin mame, se transformă brusc şi ne  întrebăm de unde naiba a apărut răbdarea infinită şi grija aceea permanentă…par să nu obosească niciodată, chiar dacă  nu dorm nopţi la rând.

Dacă le-aţi văzut vreodată când alăptează… timpul parcă se opreşte în acel moment de satisfacţie, durere şi tandreţe…

Iar când mângâie o pisică sau un căţel jerpelit de pe stradă, e de parcă nimic altceva n-ar mai  conta în întreg universul.

Apoi îmbătrânesc, poate mai repede decât ar fi drept, şi ne întrebăm: ce soartă le-a fost dată, să nască şi să-şi crească copii, apoi să-i privească cum îşi iau rămas bun într-o zi?

Iar apoi uităm să le sunăm cu zilele, pentru că „nu avem timp”, şi nu ne trece prin cap că doar dacă ne aud vocea întineresc cu o mie de ani.

Ca bunici, nu ştim cum încă mai au puteri magice de a linişti plânsul unui puşti cu o palmă trecută peste creştet.

Rămân singure, pentru că soţii le mor, apoi le vedem prin parcuri, cu ochii trişti care privesc înapoi, în vremuri de mult apuse.

Iar apoi se duc, şi rămân în pozele unui album prăfuit, uitat de vreme, cu imaginea unei fete care ne priveşte cu ochi de adolescentă şi cu un surâs reţinut.

Sunt fiice, surori,  soţii, mame, mătuşi, nepoate, bunici, străbunici, colege,  iubite, amante, prostituate,  iar pentru noi, bărbaţii, va fi mereu imposibil să le înţelegem cu adevărat.

Doar că într-o zi ne dăm seama că nu le-am putea iubi altfel, fără misterul care le înconjoară.

Că suntem prea orbi să descoperim că nu ni se cuvine  să fie mereu acolo, lângă noi, chiar dacă nu avem grijă de ele, şi prea proşti ca să ştim că le putem pierde fără ca măcar să ne dăm seama de asta.

Dar ni se pare greu să le mulţumim la câţiva ani odată şi să le cerem iertare pentru toate clipele în care nu le-am văzut cu adevărat.

Cine ştie? Până la urmă, poate că şi noi suntem creaturi cel puţin la fel de ciudate…