Tabăra de frici-Timiditatea și fobia socială

de Cristian Erdei

Data:  de sâmbătă 11.08.2018. ora 15, până duminica, 12.08.2018 ora 18

Locația: Com. Ciucea, Str. Principală nr. 133, Jud. Cluj

Te simți uneori ca un „obiect social”?

Provocarea acestei întâlniri constă tocmai în a reuși, prin anumite modalități creative și personalizate, să nu ne mai percepem ca „obiecte” cu proprietăți fixe, aflate într-o permanentă comparație istovitoare pentru „a fi destul”.

Pe tot parcursul acestui workshop, va conta neprețuit fiecare moment de libertate în care ne vom raporta la noi înșine și la ceilalți ca ființe umane unice, irepetabile, infinit de complexe și valoroase.

DESCRIEREA TEMATICII EVENIMENTULUI

Mi-am dat seama că, în perioada în care trăim, cu atâţia “tupeişti” fără scrupule peste tot, îmi e dor de timizi, în sensul acelor oameni cu bun-simţ, care nu jignesc, nu dau din coate şi nu se cred „buricul pământului”.

Un anumit nivel de anxietate socială este un fenomen obişnuit şi foarte frecvent, poate în natura fiinţei umane. Timiditatea, în grade acceptabile, care nu produce suferinţă şi nu ne împiedică să evoluăm, nu este o problemă psihică.

Însă atunci când ea devine excesivă, când trăieşti permanent cu sentimentul că eşti inferior ceorlalţi, că nu valorezi mare lucru şi că nimeni nu te place, lucrurile se complică îngrozitor, pentru că nu mai vorbim de timiditate, ci de o problemă care poate distruge viaţa unui om: FOBIA SOCIALĂ.

“O să mă blochez, o să mă bâlbâi, nu o să-mi treacă nimic prin cap sau o să devin incoerent şi voi spune numai prostii”,

„Ceilalţi mă vor considera plictisitor, un prost, un ratat”,

„Şi-au dat seama cât sunt de stresat, au văzut că m-am înroşit la faţă, îmi tremură vocea, am transpirat, miros urât şi îmi tremură mâinile îngrozitor, de aceea trebuie să fac mereu ceva cu ele”,

„Nimănui nu i-a plăcut de mine, iar am dat-o în bară”,

„Trebuie să spun mereu ceva superinteligent”,

„Trebuie ca toţi să mă placă şi să fie de acord cu mine, e obligatoriu să nu arăt niciun semn de slabiciune”,

„Dacă cineva mă displace, e ceva profund în neregulă cu mine”,

„Mă vor considera incompetent dacă vor vedea că am emoţii”,

„Dacă contrazic pe cineva, se va înfuria şi o să-mi fie foarte rău”,

„Sunt un ciudat, diferit de toţi ceilalţi, urât, nedemn de a fi plăcut de cineva”,

„Dacă vorbesc, va ieşi o tâmpenie, mai bine nu spun nimic, dar dacă tac, ceilalţi mă vor considera plictisitor”.

Sună familiar aceste gânduri, veritabile scenarii chinuitoare pe care cei care suferă de anxietate socială le fac înainte, în timpul sau după interacţiuni sociale sau de performanţă?

Te îngrijorezi, uneori cu săptămâni sau chiar luni înainte, de o prezentare în public, un examen oral, de rezultatele publice ale unui test, un interviu pentru job, o întâlnire cu cineva străin unde trebuie să iniţiezi o conversaţie, o petrecere unde nu cunoşti pe toată lumea, în general, de momente în care te simţi privit sau evaluat de ceilaţi?

Ţi se pare dificil să mănânci, să bei, să scrii, să citeşti, să vorbeşti la telefon, să mergi la toaletă în prezenţa altor persoane care nu îţi sunt familiare?

Eviţi relaţiile intime cu sexul opus de teama de a nu te face de râs?

Eşti foarte intimidat de autoritate în general, de exemplu, ai mari emoţii dacă te opreşte poliţia în trafic, chiar dacă eşti cu toate în regulă, sau să te pierzi în faţa şefului?

Se întâmplă să eviţi astfel de contexte sau, dacă ai curajul să nu o faci, să te simţi foarte confuz şi încordat, până la avea atacuri de panică?

Ai experimentat, în situaţii de stres social, multiple simptome fizice şi psihice precum tremurături, transpiraţii, uscăciunea gurii, senzaţia de apăsare în piept, sufocare sau tuse, răceală în extremităţi, ameţeli, senzaţie de leşin, dezechilibru, senimentul că nu te mai recunoşti sau că tot ce este în jur devine brusc stăin şi rece, amorţeli, valuri de căldură, palpitaţii, balonare, diree, greaţă, senzaţia şi teama de a voma sau necesitatea imperioasă de a urina sau defeca etc., fiind convins că toate astea vor fi observate de cei care te privesc şi îi fac să te considere penibil, stupid sau nebun?

Şi toate astea să-ţi afecteze considerabil educaţia, profesia, viaţa socială şi chiar familială? Să pierzi promovări, întâlniri importante, prietenii, prilejuri de a fi apreciat la adevărata ta valoare?

Iar apoi să te consideri un ratat, să devii depresiv, să încerci să-ţi dai curaj, ajungând apoi dependent de alcool, sedative sau chiar droguri?

Să fii judecat de ceilalţi drept retras sau chiar arogant, când tu, de fapt, eşti doar speriat de a nu părea inferior celor din jur, chiar dacă în adâncul sufletului îţi doreşti relaţii apropiate cu oamenii?

Să se ajungă până la a abandona şcoala sau serviciul, a te simţi mereu singur şi izolat, în permanenţă în preajma familiei, a părinţilor, de care eşti dependent, fiind singurii oameni inofensivi pentru tine?

Ai avut momente când te gândeai că asta nu mai e viaţă, că vrei pur şi simplu să nu mai trăieşti, pentru că te simţi predestinat să rămâi singur?

Ai observat că te învârţi mereu într-un cerc vicios: anticiparea şi teama anterioară te face să fii încordat în cadrul unui eveniment social, eşti mereu atent la tine însuţi, încerci să devii „invizibil”, te aşezi în ultimul rând într-o sală unde are loc o discuţie publică, unde nu spui nimic; dacă este vorba de a se prezenta fiecare participant la o întâlnire, o faci primul, pentru a scăpa de disconfort sau aştepţi să fii ultimul, în speranţa că nu se va mai ajunge la tine, celorlalţi le poţi părea indiferent sau arogant, iar toate astea scad performanţele tale la eveniment, şi spui: ”Vezi, am avut dreptate, am fost dezastru”, iar data viitoare vei fi şi mai îngrijorat înainte de următoarea „confruntare” cu oamenii?

Ai descoperit eroarea de a crede că nimeni nu te-a plăcut doar pentru că te-ai simţit rău, ca şi cum ceilalţi ar vedea prin tine şi ar ştii cât de puternic îţi bate inima sau cât te simţi de încordat?

De fapt, evitându-le mereu privirea de teamă să nu vezi pe faţa lor cât de ridicol te-ar considera, nu puteai observa că unii dintre ei ţi-au zâmbit, te-au aprobat sau chiar te-au îndrăgit, selectând involuntar doar reacţiile negative ale celorlalţi care să-ţi confirme părerea proastă pe care o ai despre tine însuţi.

Testezi mereu oamenii pentru a surprinde la ei faptul că te bârfesc, te displac sau te dispreţuiesc?

Te-ai considerat mereu a fi o persoană mai sensibilă la critici, dar foarte critică cu ea însăşi, care evită conflictele, nu poate spune „nu” când ar vrea să refuze pe cineva, se teme de agresivitatea sau de respingerea celorlalţi, nu are încredere în ea şi nu se poate afirma?

Te simţi complexat de anumite aspecte estetice, psihologice sau imperfecţiuni vestimentare care crezi că te fac complet neatrăgător sau interpretezi drept defecte majore ceea ce alţii nici nu observă la tine sau consideră a fi lucruri minore?

Ai o neîncredere profundă în cei din jur, cu excepţia unor oameni foarte apropiaţi, şi porneşti de la premisa că nimeni nu te place?

Urăşti surprizele legate de întâlnirea cu ceilalţi, toate situaţiile noi sau spontane, şi încerci să planifici până la cele mai mici detalii ceea ce urmează să spui sau să răspundă cei cu care vei interacţiona, iar atunci când, absolut firesc, lucrurile nu se petrec aşa cum ţi-ai imginat, intri în panică?

Visezi la relaţii „ideale” cu oamenii, în care să nu existe niciodată tensuni sau conflicte, în aşa fel încât devii dependent de cei apropiaţi, de la care ceri ocrotire şi asigurarea că eşti un om valoros ori de câte ori te simţi neaceptat de cineva?

Ai făcut vreo legătură între toate astea şi evenimente din trecutul tău, poate criticismul, indiferenţa sau absenţa celor din familie, momente în care te-ai simţit umilit, părăsit, criticat în public sau atacat de cei din jur (profesori, colegi, amici, parteneri de cuplu), la o vârstă la care nu ai învăţat încă cum să reacţionezi sau să te aperi?

Sau, din contră,cu faptul că ai fost prea protejat sau răsfăţat de familie, devenind dependent de ei în orice problemă de viaţă, în aşa fel încât era mereu cineva care să-ţi rezolve conflictele cu ceilalţi, şi apoi ai constatat că nu ştii să o faci de unul singur?

Ţi s-a spus sau ai descoperit că ai dificultăţi în a-ţi exprima emoţiile şi gândurile sau că, uneori, nici măcar nu le conştientizezi şi te trădează doar corpul?

Sau că îţi este ruşine de a vorbi despre tine însuţi pentru că eşti convins că vei fi privit drept un individ ridicol, banal sau ciudat?

Există asemănări din punctul de vedere al timidităţii cu cineva din familia ta de origine?

Timiditatea ta excesivă a debutat după un eveniment de viaţă stresant sau umilitor, înainte nevând nici o problemă în acest sens?

Sau te ştii aşa încă din copilărie sau adolescenţă, când evitai contactul cu orice persoane străine în afară de cei apropiaţi, refuzai să te joci cu cei de vârsta ta sau să mergi la şcoală, te simţeai în largul tău doar acasă şi lucrurile au avansat lent către problemele din prezent?

Ai constatat că reacţionezi la conflicte fie prin evitare, stupefacţie, supunere şi pasivitate, fie prin furie sau agresivitate, atunci când simţi că „s-a umplut paharul”?

Că stai mereu „în gardă”, atent la orice atac sau respingere din partea celorlalţi, interpretând eronat comportamentul lor drept ostil sau indiferent când celor din jur li se pare firesc?

Ai observat că toate aceste simptome scad în intensitate în momentele mai liniştite ale vieţii, atunci când eşti în preajma unor oameni unde te simţi acceptat şi iubit, când uiţi de tine şi eşti pasionat de ceea ce spui sau faci?

Iar apoi se accentuează în situaţii de stres sau exigenţe ale vieţii, certuri cu cei din jur sau ruperi ale unor relaţii apropiate, din diverse motive (despărţire, divorţ, deces) ?

Esenţa acestor probleme pleacă, de fapt, de la o mare eroare pe care o facem, uneori, mulţi dintre noi: aceea de a crede că unii suntem buni şi alţii răi. Porneşte din iluzia de a considera că oamenii pot fi „cântăriţi” şi comparaţi global unii cu alţii.

Sigur că suntem diferiţi în funcţie de o grămadă de criterii, începând de la felul cum arătăm, până la gradul de inteligenţă, educaţie, cultură, statut social şi profesional.

Unii trăim pe stradă, iar alţii conducem imperii, putem fi sănătoşi sau bolnavi, educaţi sau inculţi etc. Dar nimeni, niciodată, nu are dreptul să judece o fiinţă umană ca fiind, în esenţa ei, mai puţin valoroasă decât alta.

Câtă vreme suntem cu toţii unici şi infinit de complecşi, este absolut imposibil să comparăm un infinit cu un alt infinit.

Asta uităm adesea, într-o societate prea mult raportată la competiţie, evaluare, performanţă, egocentrism şi indiferenţă: că fiecare om, prin calitatea de om, valorează enorm de mult şi oricâte greşeli am face în viaţă, nu putem pierde niciodată aceată calitate.

Lucrurile astea vin de departe, din familiile în care n-am simţit iubire, din şcolile în care am fost mereu comparaţi unii cu alţii, uitând că singura comparaţie este cu noi înşine, din joburile cu ierarhii în care nu putem comunica şi ne judecăm după funcţii, din sărăcia care ne privează de a ne satisface cele mai elementare nevoi şi pentru care suntem împinşi de alţii la marginea societăţii, din superficialitatea relaţiilor de cuplu care au devenit prea frecvent tranzacţii corporale sau afaceri materiale.

Poate unii dintre noi ne-am transformat, pe nebăgate de seamă, în roboţi care duc o viaţă stereotipă şi nu mai vor să aibă de-a face cu partea cea mai preţioasă a vieţii: umanitatea din noi.

Orice am face şi oricâte am pierde, chiar dacă nu ne ridicăm la „standardele” societăţii, chiar dacă nu avem două facultăţi, nu ştim trei limbi străine şi nu conducem maşini scumpe, nu putem fi vreodată lipsiţi de valoarea intrinsecă a unei fiinţe umane.

Nu-ţi face probleme: fobia socială poate fi depăşită, iar la capătul ei putem regăsi în noi oameni maturi, capabili să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi.

Există multe soluţii, începând de la medicaţie până la schimbări profunde prin psihoterapiile cele mai avansate.

Poate cel mai trist este faptul că tocmai cei care au anxietate socială severă, datorită temerilor iraţionale de a fi criticaţi şi evaluaţi negativ de specialişti, sau de a afla lucruri neplăcute despre propria persoană, refuză să apeleze la ajutor. Mi-aş dori să nu intrăm în această capcană; acei oameni nu sunt acolo să ne judece, ci să ne sprijine în încercarea de a ne regăsi.

Oricine poate fi ajutat, dacă acceptă ajutorul şi oricare dintre noi ajungem uneori să avem nevoie de ajutorul celorlalţi.

Evenimentul va integra informaţii teoretice, explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu strategii practice de conștientizare, acceptare și evoluție.

Iar combinația dintre terapie, natură, relaxare și apropiere umană are puterea de a crea un mediu de vindecare sufletească profundă, într-un loc special unde visele pot deveni realitate.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, cald, liber şi fără prejudecăţi.

Faptul de a fi deschiși cu astfel de experienţe comune şi a căuta soluţii, ţinând cont de încercările altor oameni încurajatori și suportivi, ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

ACTIVITĂȚI:

Workshopuri
– Teorie :împărtășirea (opțional) problemelor și obiectivelor fiecărui participant, discuții deschise, exemplificări, soluții, jocuri de rol, întrebări și răspunsuri

-Aplicații practice: tehnici și strategii contrafobice, soluții personalizate pentru fiecare participant la întâlnire, feedback individual și colectiv

Foc de tabără
Socializare
Jocuri sportive
Karaoke
Party
Excursii

Toate activitățile descrise mai sus vor fi centrate pe tematica evenimentului și vor fi folosite creativ ca resurse de vindecare.

Pret: 190 lei (prețul include toate activitățile legate de tema propusă)

Sunt disponibile GRATUIT: cazare (40 locuri), masa, servicii de internet, telefonie mobilă și locuri de parcare suficiente,

Poze despre locație și zonele de o frumusețe aparte din apropiere găsiți pe:https://www.facebook.com/thereturntoyourself/.

Accesul în comuna Ciucea, situată la 72 kilometrii de Cluj-Napoca, pe drumul spre Oradea, se poate face cu autoturismul sau cu trenul, gara fiind peste drum de noi. Există multiple variante de revenire acasă cu trenul.

Cât despre mine…mă bucur să pot împărtăși cu voi momentele din viață care m-au adus aici:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/echipa/cristian-erdei/

Vă rog să trimiteți invitații tuturor celor care considerați că ar fi interesați de acest eveniment.

Pentru informații suplimentare: 0742-876.531

Înscrierile se vor face în o rdinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat sau la nr. de telefon 0742876531.Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin asemenea dificultați sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să prevină astfel de probleme sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe cei care cred că le-au decis evoluția.

Toţi cei care vor participa, doar dacă doresc, vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Iar cei care nu vor să participle la discuții despre problemele lor personale, pot să asiste și să interiorizeze.

Vă aștept cu drag să depășim limite împreună 🙂

Reclame

Workshop: TEAMA DE LIBERTATE, RESPONSABILITATE ȘI DECIZIE-Implicații în tulburările psihice

de Cristian Erdei

Data și ora: Sâmbătă, 15 noiembrie 2014, orele 18-21

Locul: Cluj-Napoca, Str. Alexandru Vaida Voievod (Octavian Fodor) nr. 113, et.1, ap.6

Înscrierile se vor face în ordinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat pe facebook sau la nr. de telefon 0740148530. Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Poate părea paradoxal, dar uneori ne e mai teamă de posibilităţile imense din noi înşine, de ceea ce am putea deveni, de şansa spre evoluţie şi împlinire, decât de limitele sau imperfecţiunile noastre.

Poate şi pentru că asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă ne invită să ne confruntăm de multe ori cu solitudinea, necunoscutul, eşecul şi respingerea celorlalţi.

Preţul plătit pentru fuga de libertate este considerabil: sentimente de vinovăţie, devalorizare, neîmplinire şi frustrare, care pot genera chiar tulburări psihice grave.

A amâna o decizie, dincolo de o strategie bună în anumite situaţii cu miză mare, care cer timp pentru a cântări toate alternativele, ne poate face să ne autoiluzionăm că nu avem nimic de pierdut.

Deseori, uităm că a nu alege este de fapt tot o alegere care poate avea consecinţe importante.

Decizia de a nu decide în timp util ne poate priva de oportunităţi, atunci când viaţa închide uşi pe care le credeam mereu deschise.

„Sunt o victimă a împrejurărilor şi a comportamentului celorlalţi”

„Nu pot să-mi asum responsabilităţi pentru că mi-am pierdut controlul”

„Alţii trebuie să-mi spună ce să fac, ei ştiu ce este bine pentru mine, deciziile mele sunt dezastruoase”

„De vină e ghinionul, şansa, destinul, genele proaste, mediul în care trăiesc şi întâmplarea”

„Mi-am pierdut minţile, nu pot hotărî ce să fac, am nevoie de un salvator, de cineva care să mă ţină în frâu”

„Ceea ce am făcut a fost inconştient şi neintenţionat, nu am nici o responsabilitate”

„E nebun, nu am de ales, trebuie să mă las abuzată”

„Mă enervează ori de câte ori se comportă aşa şi nu pot reacţiona în alt mod”

„Cineva trebuie să mă salveze de la a mă sinucide, nu depinde de mine”

„Am obligaţii şi trebuie să fac toate aceste lucruri, pentru că aşa e în viaţă, nu am de ales”

„Terapeutul trebuie să mă vindece şi să-mi spună ce să fac, dacă aş fi ştiut singur, n-aş mai fi mers la el”

„Singura mea şansă este ca ceilalţi să se schimbe”

„S-a întâmplat să mă simt rău, dar nu are nici o legătură cu ceva ce aş fi făcut să ajung aici”

„Faptul că m-am îmbolnăvit nu are nici o legătură cu mine”

„Pur şi simplu nu am capacitatea de a evolua şi aşa am fost mereu”

„Ceva străin de mine mi-a impus să fac asta”

„Nu am timp să mă întreb ce vreau să fac cu adevărat”

„Ştiu că e bine să închei această relaţie, dar nu mă pot decide să o fac efectiv”

„Dacă aleg una din variante, le pierd pe toate celelalte şi asta înseamnă că există nişte limite, ceea ce mă sperie îngrozitor; credeam că pot să le am pe toate”

„Dacă doar de mine depinde să demisionez, va trebui să accept că sunt singurul responsabil de ce mi se întâmplă şi că nimeni nu ştie mai bine ca mine, iar asta mă face să mă simt nesigur şi foarte singur”

„Dacă aleg asta, ceilalţi se vor supăra şi mă vor respinge, iar eu nu mă descurc pe cont propriu”

„Nu pot suporta gândul că pot greşi dacă mă decid cu ceva, vinovăţia şi regretul m-ar distruge”

„Dacă mă las de fumat, va trebui să accept că a fost o greşeală să fumez atâta timp şi că doar eu am fost responsabil că am continuat, că mi-am periclitat sănătatea şi că am irosit o parte din viaţă”

„Dacă amân o hotărâre, nu pierd nimic, pentru că nu risc o decizie proastă”

„Pot să aleg un drum doar dacă alternativele nu mi se par importante şi nu pierd nimic”

„ De fapt, ea m-a părăsit, nu are nici o legătură cu faptul că am fost distant în ultima vreme, că îmi doream să ne despărţim şi că era previzibil să-şi găsească pe altcineva, nu eu am contribuit la plecarea ei”

„Soarta va hotărî, îmi vor spune ce să fac astrele, ghicitoarele, oracolele etc.”

„Ar fi simplu să mă hotărăsc dacă nu aş ştii că urmează efortul de a aplica ceea ce am ales”

„Eram convins că nu pot face nimic, mă simţeam ca paralizat, nu mi-am dat seama că am mai multe opţiuni care au fost mereu acolo, chiar dacă cei apropiaţi mi-au spus tot timpul asta”

„Chiar dacă toţi prietenii îmi dau acelaţi sfat, pentru ei e uşor să spună să-mi părăsesc soţul care mă abuzează, nu sunt în locul meu”

„Nu e decizia mea, de aceea nu am interesul să o duc la capăt, nu-mi place să mi se impună nimic, dar nici nu pot hotărî de unul singur şi nu am curajul să mă revolt”

„Nu ştiu ce consecinţe vor alegerile mele, teama de necunoscut mă omoară: dacă nu găsesc alt serviciu, dacă nu voi mai avea o altă relaţie de cuplu, dacă ceilalţi nu se descurcă fără mine, dacă…dacă…?”

„Nu vreau să iau o decizie, dar asta nu înseamnă că tocmai am luat una”

„E cea mai importantă hotărâre din viaţa mea, dacă trec peste asta nu va mai trebui să aleg pentru tot restul vieţii”

„Aştept să am o revelaţie şi atunci voi ştii ce să fac şi schimbarea va fi bruscă şi foarte uşoară”

„Schimbarea presupune un imens pericol”

Iată mai sus câteva din modalităţile autodistructive în care ne putem raporta la libertatea de a alege, la responsabilitate şi vinovăţie.

Pentru mulţi dintre noi, nu e uşor de acceptat faptul că viaţa este un şir de alegeri personale, chiar dacă nu vom avea niciodată un control total asupra a ceea ce ne aşteaptă.

Mulţi ne situăm în două extreme, cei care pasează responsabilităţile către cineva sau ceva şi cei care sunt convinşi că doar de ei depinde totul.

Ambele situaţii pot genera suferinţe psihice, începând de la depresie, anxietate, dependenţă, singurătate, până la rigiditate, împovărare, aroganţă, submisivitate şi furie.

Poate unul din cele mai „grele” emoţii pe care le putem trăi este tocmai sentimentul de vinovăţie că nu ne ducem propria viaţă la adevăratul ei potenţial, acceptându-ne limitele şi dezvoltând la maxim ceea ce putem dezvolta.

Irosirea momentelor care trec şi nu se mai întorc ne lasă un gust amar şi regretul că nu am avut curajul de a deveni ceea ce putem fi cu adevărat, fără aşteptări de neatins sau sabotarea propriilor aptitudini şi talente.

Fără îndoială, acceptarea faptului că suntem liberi şi putem decide pentru noi înşine, asumându-ne uneori greşeli inerente propriei imperfecţiuni, este un demers extrem de important pentru evoluţia fiecăruia dintre noi, în cadrul unei terapii sau pe cont propriu.

Şi, fără îndoială, acest lucru este posibil şi porneşte de la curajul de a ne înfrunta temerile şi de a admite că nu e nimeni care să facă asta în locul nostru, chiar dacă putem fi ajutaţi unii de alţii.

Acest eveniment este destinat acelora care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să mai arate cu degetul către cei care cred că le-au decis evoluţia.

Vă invit să găsim împreună drumuri către noi înşine şi să ne acordăm un drept fundamental al fiecărei fiinţe umane: dreptul de a ne simţi împliniţi cu propria existenţă.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin astfel de stări sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să le prevină sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

Ca de obicei, întâlnirea se doreşte una autentică, caldă şi deschisă dialogurilor, schimbului de experienţe de viaţă, cu focus asupra întrebărilor variate, care au nevoie de răspunsuri.

Faptul de a împărtăşi astfel de experienţe şi a căuta soluţii ţinând cont de încercările celorlalţi ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

Taxa de participare: 30 RON. 

Workshop: TIMIDITATEA ȘI FOBIA SOCIALĂ-Cauze-Consecințe-Bariere-Soluții

de Cristian Erdei

Data: Sâmbătă, 11 octombrie 2014, orele 17-20

Locația: Cluj-Napoca, Str. Alexandru Vaida Voievod (Octavian Fodor) nr. 113, et. 1, ap. 6

Înscrierile se vor face în ordinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat pe facebook sau la nr. de telefon 0740148530. Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Mi-am dat seama că, în perioada în care trăim, cu atâţia “tupeişti” fără scrupule peste tot, îmi e dor de timizi, în sensul acelor oameni cu bun-simţ, care nu jignesc, nu dau din coate şi nu se cred „buricul pământului”.
Un anumit nivel de anxietate socială este un fenomen obişnuit şi foarte frecvent, poate în natura fiinţei umane. Timiditatea, în grade acceptabile, care nu produce suferinţă şi nu ne împiedică să evoluăm, nu este o problemă psihică.

Însă atunci când ea devine excesivă, când trăieşti permanent cu sentimentul că eşti inferior ceorlalţi, că nu valorezi mare lucru şi că nimeni nu te place, lucrurile se complică îngrozitor, pentru că nu mai vorbim de timiditate, ci de o problemă care poate distruge viaţa unui om: FOBIA SOCIALĂ.

“O să mă blochez, o să mă bâlbâi, nu o să-mi treacă nimic prin cap sau o să devin incoerent şi voi spune numai prostii”,

„Ceilalţi mă vor considera plictisitor, un prost, un ratat”,

„Şi-au dat seama cât sunt de stresat, au văzut că m-am înroşit la faţă, îmi tremură vocea, am transpirat, miros urât şi îmi tremură mâinile îngrozitor, de aceea trebuie să fac mereu ceva cu ele”,

„Nimănui nu i-a plăcut de mine, iar am dat-o în bară”,

„Trebuie să spun mereu ceva superinteligent”,

„Trebuie ca toţi să mă placă şi să fie de acord cu mine, e obligatoriu să nu arăt niciun semn de slabiciune”,

„Dacă cineva mă displace, e ceva profund în neregulă cu mine”,

„Mă vor considera incompetent dacă vor vedea că am emoţii”,

„Dacă contrazic pe cineva, se va înfuria şi o să-mi fie foarte rău”,

„Sunt un ciudat, diferit de toţi ceilalţi, urât, nedemn de a fi plăcut de cineva”,

„Dacă vorbesc, va ieşi o tâmpenie, mai bine nu spun nimic, dar dacă tac, ceilalţi mă vor considera plictisitor”.

Sună familiar aceste gânduri, veritabile scenarii chinuitoare pe care cei care suferă de anxietate socială le fac înainte, în timpul sau după interacţiuni sociale sau de performanţă?

Te îngrijorezi, uneori cu săptămâni sau chiar luni înainte, de o prezentare în public, un examen oral, de rezultatele publice ale unui test, un interviu pentru job, o întâlnire cu cineva străin unde trebuie să iniţiezi o conversaţie, o petrecere unde nu cunoşti pe toată lumea, în general, de momente în care te simţi privit sau evaluat de ceilaţi?

Ţi se pare dificil să mănânci, să bei, să scrii, să citeşti, să vorbeşti la telefon, să mergi la toaletă în prezenţa altor persoane care nu îţi sunt familiare?

Eviţi relaţiile intime cu sexul opus de teama de a nu te face de râs?

Eşti foarte intimidat de autoritate în general, de exemplu, ai mari emoţii dacă te opreşte poliţia în trafic, chiar dacă eşti cu toate în regulă, sau să te pierzi în faţa şefului?

Se întâmplă să eviţi astfel de contexte sau, dacă ai curajul să nu o faci, să te simţi foarte confuz şi încordat, până la avea atacuri de panică?

Ai experimentat, în situaţii de stres social, multiple simptome fizice şi psihice precum tremurături, transpiraţii, uscăciunea gurii, senzaţia de apăsare în piept, sufocare sau tuse, răceală în extremităţi, ameţeli, senzaţie de leşin, dezechilibru, senimentul că nu te mai recunoşti sau că tot ce este în jur devine brusc stăin şi rece, amorţeli, valuri de căldură, palpitaţii, balonare, diree, greaţă, senzaţia şi teama de a voma sau necesitatea imperioasă de a urina sau defeca etc., fiind convins că toate astea vor fi observate de cei care te privesc şi îi fac să te considere penibil, stupid sau nebun?

Şi toate astea să-ţi afecteze considerabil educaţia, profesia, viaţa socială şi chiar familială? Să pierzi promovări, întâlniri importante, prietenii, prilejuri de a fi apreciat la adevărata ta valoare?

Iar apoi să te consideri un ratat, să devii depresiv, să încerci să-ţi dai curaj, ajungând apoi dependent de alcool, sedative sau chiar droguri?

Să fii judecat de ceilalţi drept retras sau chiar arogant, când tu, de fapt, eşti doar speriat de a nu părea inferior celor din jur, chiar dacă în adâncul sufletului îţi doreşti relaţii apropiate cu oamenii?

Să se ajungă până la a abandona şcoala sau serviciul, a te simţi mereu singur şi izolat, în permanenţă în preajma familiei, a părinţilor, de care eşti dependent, fiind singurii oameni inofensivi pentru tine?

Ai avut momente când te gândeai că asta nu mai e viaţă, că vrei pur şi simplu să nu mai trăieşti, pentru că te simţi predestinat să rămâi singur?

Ai observat că te învârţi mereu într-un cerc vicios: anticiparea şi teama anterioară te face să fii încordat în cadrul unui eveniment social, eşti mereu atent la tine însuţi, încerci să devii „invizibil”, te aşezi în ultimul rând într-o sală unde are loc o discuţie publică, unde nu spui nimic; dacă este vorba de a se prezenta fiecare participant la o întâlnire, o faci primul, pentru a scăpa de disconfort sau aştepţi să fii ultimul, în speranţa că nu se va mai ajunge la tine, celorlalţi le poţi părea indiferent sau arogant, iar toate astea scad performanţele tale la eveniment, şi spui: ”Vezi, am avut dreptate, am fost dezastru”, iar data viitoare vei fi şi mai îngrijorat înainte de următoarea „confruntare” cu oamenii?

Ai descoperit eroarea de a crede că nimeni nu te-a plăcut doar pentru că te-ai simţit rău, ca şi cum ceilalţi ar vedea prin tine şi ar ştii cât de puternic îţi bate inima sau cât te simţi de încordat?

De fapt, evitându-le mereu privirea de teamă să nu vezi pe faţa lor cât de ridicol te-ar considera, nu puteai observa că unii dintre ei ţi-au zâmbit, te-au aprobat sau chiar te-au îndrăgit, selectând involuntar doar reacţiile negative ale celorlalţi care să-ţi confirme părerea proastă pe care o ai despre tine însuţi.

Testezi mereu oamenii pentru a surprinde la ei faptul că te bârfesc, te displac sau te dispreţuiesc?

Te-ai considerat mereu a fi o persoană mai sensibilă la critici, dar foarte critică cu ea însăşi, care evită conflictele, nu poate spune „nu” când ar vrea să refuze pe cineva, se teme de agresivitatea sau de respingerea celorlalţi, nu are încredere în ea şi nu se poate afirma?

Te simţi complexat de anumite aspecte estetice, psihologice sau imperfecţiuni vestimentare care crezi că te fac complet neatrăgător sau interpretezi drept defecte majore ceea ce alţii nici nu observă la tine sau consideră a fi lucruri minore?

Ai o neîncredere profundă în cei din jur, cu excepţia unor oameni foarte apropiaţi, şi porneşti de la premisa că nimeni nu te place?

Urăşti surprizele legate de întâlnirea cu ceilalţi, toate situaţiile noi sau spontane, şi încerci să planifici până la cele mai mici detalii ceea ce urmează să spui sau să răspundă cei cu care vei interacţiona, iar atunci când, absolut firesc, lucrurile nu se petrec aşa cum ţi-ai imginat, intri în panică?

Visezi la relaţii „ideale” cu oamenii, în care să nu existe niciodată tensuni sau conflicte, în aşa fel încât devii dependent de cei apropiaţi, de la care ceri ocrotire şi asigurarea că eşti un om valoros ori de câte ori te simţi neaceptat de cineva?

Te simţi uneori exact ca un „obiect social”?

Ai făcut vreo legătură între toate astea şi evenimente din trecutul tău, poate criticismul, indiferenţa sau absenţa celor din familie, momente în care te-ai simţit umilit, părăsit, criticat în public sau atacat de cei din jur (profesori, colegi, amici, parteneri de cuplu), la o vârstă la care nu ai învăţat încă cum să reacţionezi sau să te aperi?

Sau, din contră,cu faptul că ai fost prea protejat sau răsfăţat de familie, devenind dependent de ei în orice problemă de viaţă, în aşa fel încât era mereu cineva care să-ţi rezolve conflictele cu ceilalţi, şi apoi ai constatat că nu ştii să o faci de unul singur?

Ţi s-a spus sau ai descoperit că ai dificultăţi în a-ţi exprima emoţiile şi gândurile sau că, uneori, nici măcar nu le conştientizezi şi te trădează doar corpul?

Sau că îţi este ruşine de a vorbi despre tine însuţi pentru că eşti convins că vei fi privit drept un individ ridicol, banal sau ciudat?

Există asemănări din punctul de vedere al timidităţii cu cineva din familia ta de origine?

Timiditatea ta excesivă a debutat după un eveniment de viaţă stresant sau umilitor, înainte nevând nici o problemă în acest sens?

Sau te ştii aşa încă din copilărie sau adolescenţă, când evitai contactul cu orice persoane străine în afară de cei apropiaţi, refuzai să te joci cu cei de vârsta ta sau să mergi la şcoală, te simţeai în largul tău doar acasă şi lucrurile au avansat lent către problemele din prezent?

Ai constatat că reacţionezi la conflicte fie prin evitare, stupefacţie, supunere şi pasivitate, fie prin furie sau agresivitate, atunci când simţi că „s-a umplut paharul”?

Că stai mereu „în gardă”, atent la orice atac sau respingere din partea celorlalţi, interpretând eronat comportamentul lor drept ostil sau indiferent când celor din jur li se pare firesc?

Ai observat că toate aceste simptome scad în intensitate în momentele mai liniştite ale vieţii, atunci când eşti în preajma unor oameni unde te simţi acceptat şi iubit, când uiţi de tine şi eşti pasionat de ceea ce spui sau faci?

Iar apoi se accentuează în situaţii de stres sau exigenţe ale vieţii, certuri cu cei din jur sau ruperi ale unor relaţii apropiate, din diverse motive (despărţire, divorţ, deces) ?

Esenţa acestor probleme pleacă, de fapt, de la o mare eroare pe care o facem, uneori, mulţi dintre noi: aceea de a crede că unii suntem buni şi alţii răi. Porneşte din iluzia de a considera că oamenii pot fi „cântăriţi” şi comparaţi global unii cu alţii.

Sigur că suntem diferiţi în funcţie de o grămadă de criterii, începând de la felul cum arătăm, până la gradul de inteligenţă, educaţie, cultură, statut social şi profesional.

Unii trăim pe stradă, iar alţii conducem imperii, putem fi sănătoşi sau bolnavi, educaţi sau inculţi etc. Dar nimeni, niciodată, nu are dreptul să judece o fiinţă umană ca fiind, în esenţa ei, mai puţin valoroasă decât alta.

Câtă vreme suntem cu toţii unici şi infinit de complecşi, este absolut imposibil să comparăm un infinit cu un alt infinit.

Asta uităm adesea, într-o societate prea mult raportată la competiţie, evaluare, performanţă, egocentrism şi indiferenţă: că fiecare om, prin calitatea de om, valorează enorm de mult şi oricâte greşeli am face în viaţă, nu putem pierde niciodată aceată calitate.

Lucrurile astea vin de departe, din familiile în care n-am simţit iubire, din şcolile în care am fost mereu comparaţi unii cu alţii, uitând că singura comparaţie este cu noi înşine, din joburile cu ierarhii în care nu putem comunica şi ne judecăm după funcţii, din sărăcia care ne privează de a ne satisface cele mai elementare nevoi şi pentru care suntem împinşi de alţii la marginea societăţii, din superficialitatea relaţiilor de cuplu care au devenit prea frecvent tranzacţii corporale sau afaceri materiale.

Poate unii dintre noi ne-am transformat, pe nebăgate de seamă, în roboţi care duc o viaţă stereotipă şi nu mai vor să aibă de-a face cu partea cea mai preţioasă a vieţii: umanitatea din noi.

Orice am face şi oricâte am pierde, chiar dacă nu ne ridicăm la „standardele” societăţii, chiar dacă nu avem două facultăţi, nu ştim trei limbi străine şi nu conducem maşini scumpe, nu putem fi vreodată lipsiţi de valoarea intrinsecă a unei fiinţe umane.

Nu-ţi face probleme: fobia socială poate fi depăşită, iar la capătul ei putem regăsi în noi oameni maturi, capabili să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi.

Există multe soluţii, începând de la medicaţie până la schimbări profunde prin psihoterapiile cele mai avansate.

Poate cel mai trist este faptul că tocmai cei care au anxietate socială severă, datorită temerilor iraţionale de a fi criticaţi şi evaluaţi negativ de specialişti, sau de a afla lucruri neplăcute despre propria persoană, refuză să apeleze la ajutor. Mi-aş dori să nu intrăm în această capcană; acei oameni nu sunt acolo să ne judece, ci să ne sprijine în încercarea de a ne regăsi.

Oricine poate fi ajutat, dacă acceptă ajutorul şi oricare dintre noi ajungem uneori să avem nevoie de ajutorul celorlalţi.

Putem deveni parteneri în a găsi cele mai bune modalităţi şi strategii practice pentru a lăsa în urmă toate aceste probleme.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înşişi.

Toţi cei care vor participa vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin astfel de stări sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să le prevină sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

Ca de obicei, întâlnirea se doreşte una autentică, caldă şi deschisă dialogurilor, schimbului de experienţe de viaţă, cu focus asupra întrebărilor variate, care au nevoie de răspunsuri.

Faptul de a împărtăşi astfel de experienţe şi a căuta soluţii ţinând cont de încercările celorlalţi ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

Taxa de participare: 30 RON. 

Workshop: ATACURILE DE PANICĂ-ANXIETATEA CA ȘANSĂ PENTRU SCHIMBARE-Cauze, consecințe, soluții

de Cristian Erdei

Data și ora: Sâmbătă, 13 septembrie 2014, orele 17-20

Locația: Cluj-Napoca, Str. Alexandru Vaida Voievod (Octavian Fodor) nr. 113, et. 1, ap. 6

Înscrierile se vor face în ordinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat pe facebook sau la nr. de telefon 0740148530. Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Des confundate cu simptomele unor afecţiuni severe, fizice sau psihice, anxietatea şi atacurile de panică sunt din ce în ce mai frecvente în zilele noastre şi motivul pentru care multe persoane se adresează serviciilor de urgenţă.

Ca urmare a îngrijorării permanente, a evitărilor de tot felul şi a incapacităţii de concentrare, calitatea vieţii scade semnificativ, pe toate planurile, ceea ce poate genera reacţii depresive, abuz de substanţe (alcool, droguri, sedative) şi deteriorarea sănătăţii fizice.

Invitaţi la acest evenimenti pot fi persoane care se confruntă cu astfel de simptome sau au apropiaţi care o fac (rude, prieteni) şi pe care doresc să-i înţeleagă şi să-i ajute.

Deseori, aceste manifestări sunt greşit interpretate de ceilalţi drept ceva foarte grav, sau, din contra, ca semne de slăbiciune ori prefăcătorie şi pot genera conflicte provenite din neînţelegere şi confuzie.

De asemenea, este invitat oricine doreşte să fie informat cu privire la sănătatea psihică sau să prevină apariţia unor astfel de probleme.

Workshopul va integra informaţiile teoretice explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu tehnici şi strategii practice pentru combaterea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

Faptul că participanţii vor avea ocazia să împărtăşească ceea ce au trăit personal sau au observat la cei din jur în legătură cu astfel de simptome are în sine o valenţă terapeutică, cunoscut fiind faptul că unele persoane cu anxietate, din ruşine sau teama de stigmatizare, evită să vorbească despre ce li se întâmplă sau să ceară ajutor de specialitate, trăind cu impresia că este ceva profund în neregulă cu ei şi că doar lor li se pot întâmpla astfel de lucruri.

Chiar dacă teama de “contagiozitate psihică” este frecventă pentru cei anxioși (“voi prelua simptome pe care le aud de la alte persoane”), aceasta este iraţională, iar izolarea şi evitarea de a discuta deschis astfel de lucruri nu duce decât la agravarea problemelor.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi, pe această temă, sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, liber şi fără prejudecăţi, asupra unui subiect despre care încă se mai vorbeşte în şoaptă, de teama unor etichete ca “anormal”, “ciudat”, “nebun” etc.

Câteva din formele de manifestare ale anxietăţii şi atacurilor de panică se găsesc și în articolul:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/2013/01/12/sa-ne-eliberam-de-teama-anxietatea-si-atacurile-de-panica/

Atacurile de panică se referă la momente de teamă paroxistică că ceva foarte rău se va întâmpla: moarte, nebunie, pierderea controlului, critica celorlalți, cu frica permanentă de repetare a stărilor şi multiple simptome fizice asociate: palpitaţii, ameţeli, dezechilibru, tremurături, transpiraţii, dureri de cap, încordare, amorţeli, vedere în ceaţă, durere în piept, sufocare, “nod în gât”, senzaţie de leşin, greaţă, oboseală, scăderea apetitului şi a greutăţii, diaree, constipaţie, balonare, arsuri sau „nod în stomac”, frisoane sau „valuri de căldură”, senzaţia de înstrăinare de propria persoană sau irealitate etc.

Apar evitarea oricăror situaţii în care s-ar aştepta reapariţia simptomelor sau îndurarea acestora cu un disconfort puternic, în aglomeraţii, locuri înguste, singurătate, departe de casă, subiecte neplăcute, efort fizic etc.

Persoanele cu anxietate demarează consulturi şi analize medicale repetate, care, chiar dacă liniștesc pe moment pentru ca par în limite rezonabile, cresc ulterior îngrijorarea, putând fi interpretate drept: „Dacă medicii îmi spun ca nu am nimic grav, de ce mă simt atât de rău? Dacă am o boală severă nedepistată? ”

Lucrurile se complică printr-o atenţie exagerată asupra corpului sau psihicului, alături de o informare în exces despre boli, uneori din surse neavizate, comportamente care produc din ce in ce mai multe temeri și interpretări catastrofice.

Haideți să încercăm să nu ne îngrijorăm: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi complet depăşită şi ne poate arăta ce schimbări profunde sunt necesare în viaţa noastră, putând fi un semnal de alarmă că ceva nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne este teamă de schimbare. Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înşişi.

Toţi cei care vor participa vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin astfel de stări sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să le prevină sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

Ca de obicei, întâlnirea se doreşte una autentică, caldă şi deschisă dialogurilor, schimbului de experienţe de viaţă, cu focus asupra întrebărilor variate, care au nevoie de răspunsuri.

Faptul de a împărtăşi astfel de experienţe şi a căuta soluţii ţinând cont de încercările celorlalţi ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

Taxa de participare: 30 RON.

Workshop-Timiditatea şi fobia socială

de cristian erdei

Mi-am dat seama că, în perioada în care trăim, cu atâţia “tupeişti” fără scrupule peste tot, îmi e dor de timizi, în sensul acelor oameni cu bun-simţ, care nu jignesc, nu dau din coate şi nu se cred „buricul pământului”.

Un anumit nivel de anxietate socială este un fenomen obişnuit şi foarte frecvent, poate în natura fiinţei umane. Timiditatea, în grade acceptabile, care nu produce suferinţă şi nu ne împiedică să evoluăm, nu este o problemă psihică.

Însă atunci când ea devine excesivă, când trăieşti permanent cu sentimentul că eşti inferior ceorlalţi, că nu valorezi mare lucru şi că nimeni nu te place, lucrurile se complică îngrozitor, pentru că nu mai vorbim de timiditate, ci de o problemă care poate distruge viaţa unui om: FOBIA SOCIALĂ.

“O să mă blochez, o să mă bâlbâi, nu o să-mi treacă nimic prin cap sau o să devin incoerent şi voi spune numai prostii”,

„Ceilalţi mă vor considera plictisitor, un prost, un ratat”,

„Şi-au dat seama cât sunt de stresat, au văzut că m-am înroşit la faţă, îmi tremură vocea, am transpirat, miros urât şi îmi tremură mâinile îngrozitor, de aceea trebuie să fac mereu ceva cu ele”,

„Nimănui nu i-a plăcut de mine, iar am dat-o în bară”,

„Trebuie să spun mereu ceva superinteligent”,

„Trebuie ca toţi să mă placă şi să fie de acord cu mine, e obligatoriu să nu arăt niciun semn de slabiciune”,

„Dacă cineva mă displace, e ceva profund în neregulă cu mine”,

„Mă vor considera incompetent dacă vor vedea că am emoţii”,

„Dacă contrazic pe cineva, se va înfuria şi o să-mi fie foarte rău”,

„Sunt un ciudat, diferit de toţi ceilalţi, urât, nedemn de a fi plăcut de cineva”,

„Dacă vorbesc, va ieşi o tâmpenie, mai bine nu spun nimic, dar dacă tac, ceilalţi mă vor considera plictisitor”.

Sună familiar aceste gânduri, veritabile scenarii chinuitoare pe care cei care suferă de anxietate socială le fac înainte, în timpul sau după interacţiuni sociale sau de performanţă?

Te îngrijorezi, uneori cu săptămâni sau chiar luni înainte, de o prezentare în public, un examen oral, de rezultatele publice ale unui test, un interviu pentru job, o întâlnire cu cineva străin unde trebuie să iniţiezi o conversaţie, o petrecere unde nu cunoşti pe toată lumea, în general, de momente în care te simţi privit sau evaluat de ceilaţi?

Ţi se pare dificil să mănânci, să bei, să scrii, să citeşti, să vorbeşti la telefon, să mergi la toaletă în prezenţa altor persoane care nu îţi sunt familiare?

Eviţi relaţiile intime cu sexul opus de teama de a nu te face de râs?

Eşti foarte intimidat de autoritate în general, de exemplu, ai mari emoţii dacă te opreşte poliţia în trafic, chiar dacă eşti cu toate în regulă, sau să te pierzi în faţa şefului?

Se întâmplă să eviţi astfel de contexte sau, dacă ai curajul să nu o faci, să te simţi foarte confuz şi încordat, până la avea atacuri de panică?

Ai experimentat, în situaţii de stres social, multiple simptome fizice şi psihice precum tremurături, transpiraţii, uscăciunea gurii, senzaţia de apăsare în piept, sufocare sau tuse, răceală în extremităţi, ameţeli, senzaţie de leşin, dezechilibru, senimentul că nu te mai recunoşti sau că tot ce este în jur devine brusc stăin şi rece, amorţeli, valuri de căldură, palpitaţii, balonare, diree, greaţă, senzaţia şi teama de a voma sau necesitatea imperioasă de a urina sau defeca etc., fiind convins că toate astea vor fi observate de cei care te privesc şi îi fac să te considere penibil, stupid sau nebun?

Şi toate astea să-ţi afecteze considerabil educaţia, profesia, viaţa socială şi chiar familială? Să pierzi promovări, întâlniri importante, prietenii, prilejuri de a fi apreciat la adevărata ta valoare?

Iar apoi să te consideri un ratat, să devii depresiv, să încerci să-ţi dai curaj, ajungând apoi dependent de alcool, sedative sau chiar droguri?

Să fii judecat de ceilalţi drept retras sau chiar arogant, când tu, de fapt, eşti doar speriat de a nu părea inferior celor din jur, chiar dacă în adâncul sufletului îţi doreşti relaţii apropiate cu oamenii?

Să se ajungă până la a abandona şcoala sau serviciul, a te simţi mereu singur şi izolat, în permanenţă în preajma familiei, a părinţilor, de care eşti dependent, fiind singurii oameni inofensivi pentru tine?

Ai avut momente când te gândeai că asta nu mai e viaţă, că vrei pur şi simplu să nu mai trăieşti, pentru că te simţi predestinat să rămâi singur?

Ai observat că te învârţi mereu într-un cerc vicios: anticiparea şi teama anterioară te face să fii încordat în cadrul unui eveniment social, eşti mereu atent la tine însuţi, încerci să devii „invizibil”, te aşezi în ultimul rând într-o sală unde are loc o discuţie publică, unde nu spui nimic; dacă este vorba de a se prezenta fiecare participant la o întâlnire, o faci primul, pentru a scăpa de disconfort sau aştepţi să fii ultimul, în speranţa că nu se va mai ajunge la tine, celorlalţi le poţi părea indiferent sau arogant, iar toate astea scad performanţele tale la eveniment, şi spui: ”Vezi, am avut dreptate, am fost dezastru”, iar data viitoare vei fi şi mai îngrijorat înainte de următoarea „confruntare” cu oamenii?

Ai descoperit eroarea de a crede că nimeni nu te-a plăcut doar pentru că te-ai simţit rău, ca şi cum ceilalţi ar vedea prin tine şi ar ştii cât de puternic îţi bate inima sau cât te simţi de încordat?

De fapt, evitându-le mereu privirea de teamă să nu vezi pe faţa lor cât de ridicol te-ar considera, nu puteai observa că unii dintre ei ţi-au zâmbit, te-au aprobat sau chiar te-au îndrăgit, selectând involuntar doar reacţiile negative ale celorlalţi care să-ţi confirme părerea proastă pe care o ai despre tine însuţi.

Testezi mereu oamenii pentru a surprinde la ei faptul că te bârfesc, te displac sau te dispreţuiesc?

Te-ai considerat mereu a fi o persoană mai sensibilă la critici, dar foarte critică cu ea însăşi, care evită conflictele, nu poate spune „nu” când ar vrea să refuze pe cineva, se teme de agresivitatea sau de respingerea celorlalţi, nu are încredere în ea şi nu se poate afirma?

Te simţi complexat de anumite aspecte estetice, psihologice sau imperfecţiuni vestimentare care crezi că te fac complet neatrăgător sau interpretezi drept defecte majore ceea ce alţii nici nu observă la tine sau consideră a fi lucruri minore?

Ai o neîncredere profundă în cei din jur, cu excepţia unor oameni foarte apropiaţi, şi porneşti de la premisa că nimeni nu te place?

Urăşti surprizele legate de întâlnirea cu ceilalţi, toate situaţiile noi sau spontane, şi încerci să planifici până la cele mai mici detalii ceea ce urmează să spui sau să răspundă cei cu care vei interacţiona, iar atunci când, absolut firesc, lucrurile nu se petrec aşa cum ţi-ai imginat, intri în panică?

Visezi la relaţii „ideale” cu oamenii, în care să nu existe niciodată tensuni sau conflicte, în aşa fel încât devii dependent de cei apropiaţi, de la care ceri ocrotire şi asigurarea că eşti un om valoros ori de câte ori te simţi neaceptat de cineva?

Te simţi uneori exact ca un „obiect social”?

Ai făcut vreo legătură între toate astea şi evenimente din trecutul tău, poate criticismul, indiferenţa sau absenţa celor din familie, momente în care te-ai simţit umilit, părăsit, criticat în public sau atacat de cei din jur (profesori, colegi, amici, parteneri de cuplu), la o vârstă la care nu ai învăţat încă cum să reacţionezi sau să te aperi?

Sau, din contră,cu faptul că ai fost prea protejat sau răsfăţat de familie, devenind dependent de ei în orice problemă de viaţă, în aşa fel încât era mereu cineva care să-ţi rezolve conflictele cu ceilalţi, şi apoi ai constatat că nu ştii să o faci de unul singur?

Ţi s-a spus sau ai descoperit că ai dificultăţi în a-ţi exprima emoţiile şi gândurile sau că, uneori, nici măcar nu le conştientizezi şi te trădează doar corpul?

Sau că îţi este ruşine de a vorbi despre tine însuţi pentru că eşti convins că vei fi privit drept un individ ridicol, banal sau ciudat?

Există asemănări din punctul de vedere al timidităţii cu cineva din familia ta de origine?

Timiditatea ta excesivă a debutat după un eveniment de viaţă stresant sau umilitor, înainte nevând nici o problemă în acest sens?

Sau te ştii aşa încă din copilărie sau adolescenţă, când evitai contactul cu orice persoane străine în afară de cei apropiaţi, refuzai să te joci cu cei de vârsta ta sau să mergi la şcoală, te simţeai în largul tău doar acasă şi lucrurile au avansat lent către problemele din prezent?

Ai constatat că reacţionezi la conflicte fie prin evitare, stupefacţie, supunere şi pasivitate, fie prin furie sau agresivitate, atunci când simţi că „s-a umplut paharul”?

Că stai mereu „în gardă”, atent la orice atac sau respingere din partea celorlalţi, interpretând eronat comportamentul lor drept ostil sau indiferent când celor din jur li se pare firesc?

Ai observat că toate aceste simptome scad în intensitate în momentele mai liniştite ale vieţii, atunci când eşti în preajma unor oameni unde te simţi acceptat şi iubit, când uiţi de tine şi eşti pasionat de ceea ce spui sau faci?

Iar apoi se accentuează în situaţii de stres sau exigenţe ale vieţii, certuri cu cei din jur sau ruperi ale unor relaţii apropiate, din diverse motive (despărţire, divorţ, deces) ?

Esenţa acestor probleme pleacă, de fapt, de la o mare eroare pe care o facem, uneori, mulţi dintre noi: aceea de a crede că unii suntem buni şi alţii răi. Porneşte din iluzia de a considera că oamenii pot fi „cântăriţi” şi comparaţi global unii cu alţii.

Sigur că suntem diferiţi în funcţie de o grămadă de criterii, începând de la felul cum arătăm, până la gradul de inteligenţă, educaţie, cultură, statut social şi profesional.

Unii trăim pe stradă, iar alţii conducem imperii, putem fi sănătoşi sau bolnavi, educaţi sau inculţi etc. Dar nimeni, niciodată, nu are dreptul să judece o fiinţă umană ca fiind, în esenţa ei, mai puţin valoroasă decât alta.

Câtă vreme suntem cu toţii unici şi infinit de complecşi, este absolut imposibil să comparăm un infinit cu un alt infinit.

Asta uităm adesea, într-o societate prea mult raportată la competiţie, evaluare, performanţă, egocentrism şi indiferenţă: că fiecare om, prin calitatea de om, valorează enorm de mult şi oricâte greşeli am face în viaţă, nu putem pierde niciodată aceată calitate.

Lucrurile astea vin de departe, din familiile în care n-am simţit iubire, din şcolile în care am fost mereu comparaţi unii cu alţii, uitând că singura comparaţie este cu noi înşine, din joburile cu ierarhii în care nu putem comunica şi ne judecăm după funcţii, din sărăcia care ne privează de a ne satisface cele mai elementare nevoi şi pentru care suntem împinşi de alţii la marginea societăţii, din superficialitatea relaţiilor de cuplu care au devenit prea frecvent tranzacţii corporale sau afaceri materiale.

Poate unii dintre noi ne-am transformat, pe nebăgate de seamă, în roboţi care duc o viaţă stereotipă şi nu mai vor să aibă de-a face cu partea cea mai preţioasă a vieţii: umanitatea din noi.

Orice am face şi oricâte am pierde, chiar dacă nu ne ridicăm la „standardele” societăţii, chiar dacă nu avem două facultăţi, nu ştim trei limbi străine şi nu conducem maşini scumpe, nu putem fi vreodată lipsiţi de valoarea intrinsecă a unei fiinţe umane.

Nu-ţi face probleme: fobia socială poate fi depăşită, iar la capătul ei putem regăsi în noi oameni maturi, capabili să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi.

Există multe soluţii, începând de la medicaţie până la schimbări profunde prin psihoterapiile cele mai avansate.

Poate cel mai trist este faptul că tocmai cei care au anxietate socială severă, datorită temerilor iraţionale de a fi criticaţi şi evaluaţi negativ de specialişti, sau de a afla lucruri neplăcute despre propria persoană, refuză să apeleze la ajutor. Mi-aş dori să nu intrăm în această capcană; acei oameni nu sunt acolo să ne judece, ci să ne sprijine în încercarea de a ne regăsi.

Oricine poate fi ajutat, dacă acceptă ajutorul şi oricare dintre noi ajungem uneori să avem nevoie de ajutorul celorlalţi.

Putem deveni parteneri în a găsi cele mai bune modalităţi şi strategii practice pentru a lăsa în urmă toate aceste probleme.

Invitaţi la acest eveniment sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin stări astfel de stări sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să le prevină sau să aibă informaţii utile despre un subiect important pentru noi toţi.

Ca de obicei, întâlnirea se doreşte una autentică, caldă şi deschisă dialogurilor, schimbului de experienţe de viaţă şi întrebărilor variate, care au nevoie de răspunsuri.

Faptul de a împărtăşi astfel de trăiri şi a căuta soluţii ţinând cont de încercările celorlalţi ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

Data şi ora: sâmbătă, 21 decembrie, între orele 16-19

Adresa: Cluj-Napoca, Str. Alexandru Vaida Voievod (Octavian Fodor) nr. 113, et.1, ap.6

Taxa de participare: 30 RON. Înscrierile se vor face în ordinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat pe facebook sau la nr. de telefon 0740148530. Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Manifestare susţinută de Cristian Erdei, medic psihiatru şi psihoterapeut.

Să ne eliberăm de teamă: anxietatea şi atacurile de panică

IMG_7985

de cristian erdei

Dragi prieteni, vă propun un subiect ciudat, dar des întâlnit; câteodată, astfel de lucruri se şoptesc doar, pentru că unii dintre noi mai avem încă o mentalitate primitivă şi îi considerăm pe cei cu simptome psihice drept slabi, prefăcuţi, agresivi etc. Am incredere că vom reuşi să dărâmăm astfel de mituri distructive.

Atacul de panică se referă la o perioadă scurtă de frică intensă în care minimum patru din următoarele apar brusc şi ajung la paroxism în decurs de câteva minute: palpitaţii (bătăi puternice şi rapide ale inimii), transpiraţii, tremurături, senzaţie de sufocare sau strangulare („nod în gât”), frică de moarte, de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij  sau leşin, durere în piept, amorţeli, furnicături, frisoane, valuri de căldură, greaţă, sentimentul de detaşare sau irealitate. Anxietatea se referă la o teamă fără un motiv evident, ca şi cum ceva rău se va întâmpla. Sună familiar sau sunt singurul care a trăit cândva aşa ceva?

Imaginaţi-vă că, dintr-o dată, fără un motiv evident, aţi avea simptomele unui atac de panică. Prima oară ne gândim că e vorba de oboseală, stres, cafea, ţigări etc. Când starea se repetă, ne punem serioase întrebări şi apelăm la modelul medical, care postulează că un anumit simptom trădează o boală fizică, de exemplu, palpitaţiile arată că ceva nu e în regulă cu inima; începem consultaţiile şi  analizele medicale. Anxietatea e  cameleonică şi poate mima orice fel de boală. Investigaţiile ies bine, pe moment ne liniştim, dar apoi devenim îngrijoraţi şi ne punem întrebarea legitimă: ”De ce mă simt atât de rău şi medicii îmi spun că nu am nimic? Poate am o boală gravă nedepistată”.

De obicei, diagnosticul de „spasmofilie” este eticheta multor tulburări de anxietate nedescoperite, datorită unor simptome asemănătoare. Chiar dacă un deficit de calciu şi magneziu este frecvent întâlnit la persoanele cu anxietate, el nu poate explica în sine gândurile de pericol şi teama intensă caracteristice unui atac de panică. Se instalează neîncrederea în doctori şi căutăm răspunsuri făcând vizite la preot, bioenergie, acupunctură, homeopatie etc.

Treptat, se instalează teama  permanentă de a nu se repeta simptomele (anxietate anticipatorie), care duce la o concentrare excesivă asupra propriului corp sau psihic,  verificate obsesiv, făcând dificilă efectuarea activităţilor cotidiene. De exemplu, o persoană mereu atentă la felul cum îi bate inima va percepe diverse senzaţii corporale, interpretate ca semne de boală (interpretări catastrofice), când, de fapt, ele sunt manifestări fireşti, nebăgate în seamă înainte pentru ca nu exista focusarea asupra lor.

Apoi începem să corelăm simptomele cu anumite situaţii (datorită fricii ancestrale de necunoscut nu putem accepta că ne simţim rău „din senin”) şi evităm lucrurile despre care credem că ar cauza stările: efortul fizic, subiectele stresante, singurătatea, locurile aglomerate, părăsirea oraşului etc. , în general toate situațiile din care „scaparea” ar fi dificilă sau jenantă (agorafobie). Nu  plecăm de acasă fară medicamente, telefon sau o sticlă de apă, cănd ne e rău ajungem la urgenţă, chemăm ambulanţa sau îi sunăm pe cei apropiaţi, nedumeriţi de ce se întâmplă. Ne simţim bolnavi şi ne comportăm ca atare, ceea ce ne întăreşte ideea că suntem vulnerabili şi trebuie să umblăm „ca pe ace”. Apar conflicte cu cei din jur, care nu înţeleg ce ni se întâmplă şi tind să fie prea protectivi, îngrijoraţi, critici sau iritaţi, iar aceste tensiuni agravează simptomele.

Acum, să ne imaginăm că trăim un pericol real: de exemplu, suntem atacaţi de un câine. Creierul nostru descarcă adrenalină, pentru că suntem dotaţi prin construcţie cu un „program” de apărare în situaţii de urgenţă (sistemul nervos simpatic), în sensul instinctului de supravieţuire; în consecinţă, apar manifestari fizice şi psihice asemanatoare atacului de panică: teamă, palpitaţii, tremurături, încordare etc. Aceste reacţii sunt utile, pentru că, în faţa unui pericol, putem opta pentru două stategii (fugă sau luptă); respiraţia se accelerează, inima pompează mai energic, transpiraţia menţine normală temperatura corpului care tinde să se supraîncălzească, muşchii devin contractaţi etc. pentru a pregăti organismul de cea mai bună reacţie de adaptare la acea situaţie stresantă. După incident, ne adresăm unui medic, bănuind vreo boală? Nu, pentru că, instinctiv, legăm senzaţiile de  ameninţarea vizibilă sau pur şi simplu nu le observăm, fiind preocupaţi de a găsi o cale de scăpare. Simptomele sunt asemănătoare celor dintr-un atac de panică, diferenţa majoră fiind faptul că nu percepem un pericol real în jur.

Ei bine, sunt sigur că vă întrebaţi: ”Dar atunci, care este cauza unui atac de panică?”. Dacă ne întoarcem la exemplul cu atacul câinelui, cum era dacă am fi fost beţi turtă? Probabil „programul” de pericol nu ar fi devenit activ, chiar dacă patrupedul ar fi de zece ori mai agresiv. De ce? Pentru că n-ar mai exista o interpretare personală dramatică a situaţiei, un gând de genul „O să mă muşte rău de tot”. Prin urmare, e poate paradoxală pentru mulţi dintre noi ideea că ceea ce ne sperie nu se află în exteriorul nostru, ci în propriile gânduri despre o situaţie sau alta, gânduri care se pot derula atât de rapid încât devin „invizibile”, ceea ce poate fi o explicaţie pentru  mulţi „panicarzi” care spun ceva de genul :”Dar nu mă gândisem la ceva înspăimântător înainte de atacul de panică” , ci mi s-a făcut rău „din senin”.

Faptul că pericolul se află înăuntru şi nu în afară este o veste bună şi baza oricărui demers de psihoterapie, în ideea în care modificarea gândirii antrenează o schimbare la nivelul emoţiilor, a senzaţiilor corporale şi a comportamentului. Anxietatea poate fi un semnal de alarmă că ceva în viaţa noastră nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne temem de schimbare. Acest pericol este perceput de creierul uman la fel de intens ca o agresiune externă şi reacţia fiziologică este asemănătoare. Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine. De aceea, psihoterapia devine, de multe ori, un efort al unor schimbări profunde în plan personal şi o  transformare a suferinţei în evoluţie umană.

Nu vă îngrijoraţi: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi  vindecată şi ne poate arăta ce schimbări sunt necesare în viaţa noastră. Dacă simţiţi să vă împărtaşiţi trăirile legate de teamă sau ce anume a funcţionat pentru voi în procesul de vindecare, nu ezitaţi, există o nevoie imensă de comunicare, apropiere umană şi ajutor reciproc.