Dialoguri „imposibile”

de cristian erdei

Poate aţi asistat cândva la discuţii aprinse, în jurul unei mese dintr-un bar, despre subiecte „tari”, gen credinţă, iubire, fidelitate etc. Aţi remarcat că doi oameni din zece ridică tonul, bat cu pumnul în masă sau tremură de indignare şi furie? Prietenii vechi de ani de zile se pot fractura în câteva minute, amici la cataramă nu se mai caută  şi se simt trădaţi sau dezamăgiţi până în măduva oaselor. De ce oare?

Să fie cei doi oameni din zece mai convinşi de propriile opinii, având în vedere înverşunarea cu care îşi apără ideile?

Dacă n-am auzi ce se vorbeşte, ca într-un film mut, am crede că fiecare se luptă ca şi cum ar fi vorba de viaţă şi de moarte; nu ne-ar scăpa gesturile de agresivitate, privirile încruntate şi un exces de energie nebănuit la cineva altminteri liniştit în majoritatea timpului.

Acum imaginaţi-vă că brusc, prin absurd,  conversaţia s-ar muta pe un subiect banal, cum ar fi prognoza meteo pe următoarele zile. Ca prin farmec, toată lumea s-ar relaxa subit şi ar dispărea orice urmă de conflict, chiar dacă unii ar spune că au auzit că mâine va fi cald iar alţii că va ploua cu paianjeni.

Să revenim acum la primul scenariu: de ce acei doi oameni îi întrerup pe ceilalţi la fiecare cuvânt, de ce apar injurii de genul „eşti idiot”, „nu ştii ce spui”, „eşti prea bătut în cap ca să mai încerc să-ţi explic”, apare ironia, impunerile, ameninţările, se vorbeşte din ce în ce mai tare sau se ajunge chiar până la violenţă fizică? De ce se răscoleşte trecutul celorlalţi, în disperarea de a le găsi greşeli care ar explica faptul că bat din nou câmpii?

Ciudat e faptul că fiecare din cei doi se comportă ca şi cum ar fi în pericolul de a pierde ceva extrem de preţios, ceva care trebuie apărat cu toate puterile. Dar în ce constă realmente pericolul şi ce este acel ceva care să merite un asemenea efort?

Să facem câţiva paşi mai departe de scena unde se petrece conflictul şi să ne punem câteva întrebări despre cei doi protagonişti:

De ce simt, cu atâta ardoare, să apere idei de care spun că sunt atât de convinşi?

Cum ar putea pierde ceva în care cred cu adevărat, ascultând calmi păreri total contradictorii?

De ce un adevăr atât de absolut cum îl descriu are nevoie de proptele pentru a sta în picioare sau de ziduri de apărare cu tunuri de atac pentru a supravieţui?

Dar dacă în spatele acestor forme de manifestare se ascunde, perfidă, îndoiala? Neîncrederea în propriile păreri sau concepţii de viaţă? E posibil ca aceşti oameni să nu poată  asculta alte opinii de teamă că li s-ar zdruncina un întreg univers? De acolo tonul ridicat, în încercarea de a nu auzi ceva inacceptabil? Iar dacă asta nu merge, cum altfel poţi anula spusele cuiva mai bine decât considerându-l imbecil, deci incapabil de a emite ceva coerent?

Trebuie să fie, undeva acolo, o miză uriaşă şi la fel de obscură, care să explice tensiunea discuţiei. Nu, nu e vorba doar de idei la acea masă, ci de fundaţii vechi de zeci de ani pe care s-au bazat decizii majore de viaţă, experienţe, trăiri şi interpretări care au clădit o personalitate. Pentru o femeie care a divorţat pentru a respecta principiul fidelităţii, care a suportat ani de singurătate şi a refuzat aventuri de noapte trezindu-se în fiecare dimineaţă într-un pat gol, opinia cuiva cum că sexul recreativ e foarte mişto îi poate da fiori pe şira spinării, pentru că a fi de acord cu o asemenea idee ar însemna că şi-a irosit viaţa într-o iluzie continuă…ani din viaţă, poate cei mai frumoşi, care nu se mai întorc niciodată.

Dintr-o dată, e chiar aşa: este, la acea masă, o luptă pe viaţă şi pe moarte, atroce, înspăimântătoare şi fără limite.

Trăim timpuri în care astfel de scenarii au devenit omniprezente şi poate că o mie de războaie, crime şi conflicte la servici, în politică sau în propriul dormitor derivă tocmai din astfel de atitudini. Ni se pare de neconceput ca un satanist să stea de vorbă cu un preot, un criminal cu  judecătorul care l-a condamnat, un homosexual cu doi bunici respectabili, o prostituată cu o călugăriţă, un analfabet cu un profesor universitar şi un skinhead cu un om de culoare. Să stea de vorbă, atât, privind unul în ochii celuilalt atunci când îşi vorbesc, ascultând, exprimându-şi dezacordul cu propriile argumente şi strângându-şi mâna la final.

E ca şi cum ne-am trăda pe noi înşine sau ceea ce credem? A accepta pe cineva diferit  înseamnă obligatoriu a-i împărtăşi opiniile? E posibil să spunem „eu cred altceva, dar admit că tu ai alte principii şi asta nu mă face să mă simt rău sau să-ţi întorc spatele?”

Într-un fel ciudat, cei pe care îi considerăm inacceptabili pot deveni foarte importanţi pentru  noi, tocmai fiindcă răscolesc în propriul nostru sistem de valori şi ne invită la întrebarea: de ce mi-e atât de urât omul asta? Doar pentru că vede viaţa dintr-o altă perspectivă, sau pentru că mă provoacă să-mi înfrunt teama de a încerca soliditatea adevărurilor pe care le afirm?

Ştiţi ce e trist? Faptul că uneori nu înţelegem că viaţa e fluidă, că ceea ce credeam cândva cu toată tăria se poate transforma după un timp în cu totul altceva, că e ok să ne schimbăm ideile dacă descoperim o altă viziune care ne explică şi ajută mai bine propria existenţă.

Avem nevoie de îndoială pentru a avansa pe un alt palier de evoluţie atunci când cel anterior a fost depăşit şi nu mai face faţă momentului în care ne aflăm. În toată istoria omenirii, au existat oameni care s-au îndoit de adevărurile timpului prezent şi au găsit drumuri noi. Oameni care s-au avântat în necunoscut, cu o imensa dorinţă de cunoaştere, huliţi adesea de contemporanii lor pentru care reprezentau o ameninţare. Lor le datorăm fiecare pas pe care umanitatea l-a făcut înainte, chiar dacă îi recunoaştem, pe mulţi dintre ei, după ani în care au ajuns în pământ.

E îngrozitor de greu să ne trăim viaţa impunându-ne, dogmatici şi cu dinţii strânşi, principii în care nici măcar noi nu credem cu adevărat.

Nu e uşor să ne acceptăm îndoielile, confuzia şi nesiguranţa. Poate de aceea primul pas spre cunoaştere e şi cel mai greu. Şi poate de aceea un psihoterapeut bun nu îşi dă voie să „ştie” care va fi drumul pe care îl va alege cel pe care încearcă să-l ajute. Iar atunci când doi oameni pornesc împreună într-o direcţie necunoscută, ca doi parteneri sinceri şi oneşti, care se pregătesc pentru o expediţie de viaţă, totul devine magic. E motivul pentru care, în acele ore care contează cu adevărat, timpul parcă zboară…

Voi…ce credeţi?

Reclame

Să ne eliberăm de teamă: anxietatea şi atacurile de panică

IMG_7985

de cristian erdei

Dragi prieteni, vă propun un subiect ciudat, dar des întâlnit; câteodată, astfel de lucruri se şoptesc doar, pentru că unii dintre noi mai avem încă o mentalitate primitivă şi îi considerăm pe cei cu simptome psihice drept slabi, prefăcuţi, agresivi etc. Am incredere că vom reuşi să dărâmăm astfel de mituri distructive.

Atacul de panică se referă la o perioadă scurtă de frică intensă în care minimum patru din următoarele apar brusc şi ajung la paroxism în decurs de câteva minute: palpitaţii (bătăi puternice şi rapide ale inimii), transpiraţii, tremurături, senzaţie de sufocare sau strangulare („nod în gât”), frică de moarte, de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij  sau leşin, durere în piept, amorţeli, furnicături, frisoane, valuri de căldură, greaţă, sentimentul de detaşare sau irealitate. Anxietatea se referă la o teamă fără un motiv evident, ca şi cum ceva rău se va întâmpla. Sună familiar sau sunt singurul care a trăit cândva aşa ceva?

Imaginaţi-vă că, dintr-o dată, fără un motiv evident, aţi avea simptomele unui atac de panică. Prima oară ne gândim că e vorba de oboseală, stres, cafea, ţigări etc. Când starea se repetă, ne punem serioase întrebări şi apelăm la modelul medical, care postulează că un anumit simptom trădează o boală fizică, de exemplu, palpitaţiile arată că ceva nu e în regulă cu inima; începem consultaţiile şi  analizele medicale. Anxietatea e  cameleonică şi poate mima orice fel de boală. Investigaţiile ies bine, pe moment ne liniştim, dar apoi devenim îngrijoraţi şi ne punem întrebarea legitimă: ”De ce mă simt atât de rău şi medicii îmi spun că nu am nimic? Poate am o boală gravă nedepistată”.

De obicei, diagnosticul de „spasmofilie” este eticheta multor tulburări de anxietate nedescoperite, datorită unor simptome asemănătoare. Chiar dacă un deficit de calciu şi magneziu este frecvent întâlnit la persoanele cu anxietate, el nu poate explica în sine gândurile de pericol şi teama intensă caracteristice unui atac de panică. Se instalează neîncrederea în doctori şi căutăm răspunsuri făcând vizite la preot, bioenergie, acupunctură, homeopatie etc.

Treptat, se instalează teama  permanentă de a nu se repeta simptomele (anxietate anticipatorie), care duce la o concentrare excesivă asupra propriului corp sau psihic,  verificate obsesiv, făcând dificilă efectuarea activităţilor cotidiene. De exemplu, o persoană mereu atentă la felul cum îi bate inima va percepe diverse senzaţii corporale, interpretate ca semne de boală (interpretări catastrofice), când, de fapt, ele sunt manifestări fireşti, nebăgate în seamă înainte pentru ca nu exista focusarea asupra lor.

Apoi începem să corelăm simptomele cu anumite situaţii (datorită fricii ancestrale de necunoscut nu putem accepta că ne simţim rău „din senin”) şi evităm lucrurile despre care credem că ar cauza stările: efortul fizic, subiectele stresante, singurătatea, locurile aglomerate, părăsirea oraşului etc. , în general toate situațiile din care „scaparea” ar fi dificilă sau jenantă (agorafobie). Nu  plecăm de acasă fară medicamente, telefon sau o sticlă de apă, cănd ne e rău ajungem la urgenţă, chemăm ambulanţa sau îi sunăm pe cei apropiaţi, nedumeriţi de ce se întâmplă. Ne simţim bolnavi şi ne comportăm ca atare, ceea ce ne întăreşte ideea că suntem vulnerabili şi trebuie să umblăm „ca pe ace”. Apar conflicte cu cei din jur, care nu înţeleg ce ni se întâmplă şi tind să fie prea protectivi, îngrijoraţi, critici sau iritaţi, iar aceste tensiuni agravează simptomele.

Acum, să ne imaginăm că trăim un pericol real: de exemplu, suntem atacaţi de un câine. Creierul nostru descarcă adrenalină, pentru că suntem dotaţi prin construcţie cu un „program” de apărare în situaţii de urgenţă (sistemul nervos simpatic), în sensul instinctului de supravieţuire; în consecinţă, apar manifestari fizice şi psihice asemanatoare atacului de panică: teamă, palpitaţii, tremurături, încordare etc. Aceste reacţii sunt utile, pentru că, în faţa unui pericol, putem opta pentru două stategii (fugă sau luptă); respiraţia se accelerează, inima pompează mai energic, transpiraţia menţine normală temperatura corpului care tinde să se supraîncălzească, muşchii devin contractaţi etc. pentru a pregăti organismul de cea mai bună reacţie de adaptare la acea situaţie stresantă. După incident, ne adresăm unui medic, bănuind vreo boală? Nu, pentru că, instinctiv, legăm senzaţiile de  ameninţarea vizibilă sau pur şi simplu nu le observăm, fiind preocupaţi de a găsi o cale de scăpare. Simptomele sunt asemănătoare celor dintr-un atac de panică, diferenţa majoră fiind faptul că nu percepem un pericol real în jur.

Ei bine, sunt sigur că vă întrebaţi: ”Dar atunci, care este cauza unui atac de panică?”. Dacă ne întoarcem la exemplul cu atacul câinelui, cum era dacă am fi fost beţi turtă? Probabil „programul” de pericol nu ar fi devenit activ, chiar dacă patrupedul ar fi de zece ori mai agresiv. De ce? Pentru că n-ar mai exista o interpretare personală dramatică a situaţiei, un gând de genul „O să mă muşte rău de tot”. Prin urmare, e poate paradoxală pentru mulţi dintre noi ideea că ceea ce ne sperie nu se află în exteriorul nostru, ci în propriile gânduri despre o situaţie sau alta, gânduri care se pot derula atât de rapid încât devin „invizibile”, ceea ce poate fi o explicaţie pentru  mulţi „panicarzi” care spun ceva de genul :”Dar nu mă gândisem la ceva înspăimântător înainte de atacul de panică” , ci mi s-a făcut rău „din senin”.

Faptul că pericolul se află înăuntru şi nu în afară este o veste bună şi baza oricărui demers de psihoterapie, în ideea în care modificarea gândirii antrenează o schimbare la nivelul emoţiilor, a senzaţiilor corporale şi a comportamentului. Anxietatea poate fi un semnal de alarmă că ceva în viaţa noastră nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne temem de schimbare. Acest pericol este perceput de creierul uman la fel de intens ca o agresiune externă şi reacţia fiziologică este asemănătoare. Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine. De aceea, psihoterapia devine, de multe ori, un efort al unor schimbări profunde în plan personal şi o  transformare a suferinţei în evoluţie umană.

Nu vă îngrijoraţi: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi  vindecată şi ne poate arăta ce schimbări sunt necesare în viaţa noastră. Dacă simţiţi să vă împărtaşiţi trăirile legate de teamă sau ce anume a funcţionat pentru voi în procesul de vindecare, nu ezitaţi, există o nevoie imensă de comunicare, apropiere umană şi ajutor reciproc.