Tabăra despărțirilor de frici

de Cristian Erdei

Teama de eșec, de singurătate, de respingere, de penibil, de moarte, de viață, de libertate, de constrângere, de a nu înnebuni, de necunoscut, de pierdere, de lipsa de sens, de animale, de obiecte, de întuneric, de forțele naturii etc.

Teama, teama, teama…pare că trăim în secolul temerilor, ierarhizate, interdependente și constrângătoare.

Iată de ce acest eveniment, primul dintr-o serie de întâlniri focusate pe confruntarea intensivă a fricilor, este dedicat tuturor celor care au curajul de a se elibera din imperiul anxietății sau de a-i înțelege și ajuta pe cei apropiați care trăiesc asemenea suferințe.

De unde provin fricile cu care ne confruntăm?

Prin ce diferă teama de anxietate?

Ce sunt atacurile de panică?

Cum și de ce menținem teama în viața noastră?

Care e impactul asupra felului în care trăim?

Mai ales: În ce fel ne putem elibera ?

Evenimentul va integra informaţiile teoretice explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu strategii practice pentru combaterea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

Iar combinația dintre psihoterapie, natură, relaxare și apropiere umană are puterea de a crea un mediu de vindecare sufletească profundă, într-un loc special unde visele pot deveni realitate.

Faptul că participanţii vor avea ocazia să împărtăşească ce au trăit personal sau au observat la cei din jur în legătură cu astfel de simptome are în sine o valenţă terapeutică.

Unele persoane cu anxietate, din ruşine sau teama de stigmatizare, evită să vorbească despre ce li se întâmplă sau să ceară ajutor de specialitate, trăind cu impresia că este ceva profund în neregulă cu ei şi că doar lor li se pot întâmpla astfel de lucruri.

Chiar dacă teama de “contagiozitate psihică” este frecventă pentru cei anxioși (“voi prelua simptome pe care le aud de la alte persoane”), aceasta este iraţională, iar izolarea şi evitarea de a discuta deschis astfel de lucruri nu duce decât la agravarea problemelor.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, cald, liber şi fără prejudecăţi, asupra unui subiect despre care încă se mai vorbeşte în şoaptă, de teama unor etichete ca “anormal”, “ciudat”, “nebun” etc.

Faptul de a fi deschiși cu astfel de experienţe comune şi a căuta soluţii, ţinând cont de încercările altor oameni încurajatori și suportivi, ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

PROGRAMUL EVENIMENTULUI

SÂMBĂTĂ 19.05.2018

17-17,30 Cazare

17,30-20 Workshop-Teorie despre mecanismele anxietății: împărtășirea problemelor și obiectivelor fiecărui participant, discuții deschise, explicații, exemplificări, tehnici de relaxare, soluții, jocuri de rol, întrebări și răspunsuri,

20-21 Cina

21-22 Foc de tabără

22 Socializare, party, karaoke, jocuri sportive

DUMINICĂ 20.05.2018

9-10 Mic dejun

10-13 Workshop-Aplicații practice: Strategii de control și confruntare a anxietății, soluții personalizate pentru fiecare participant la întâlnire, întrebări și răspunsuri.

13-16 Excursie

16-17 Prânz

17-18 Reuninune pentru feedback individual și colectiv

Toate activitățile descrise mai sus vor fi centrate pe tematica evenimentului și vor fi folosite creativ ca resurse de vindecare.

Pret: 280 lei (prețul include toate activitățile legate de tema propusă)

Sunt disponibile GRATUIT: cazare (40 locuri), masa, servicii de internet, telefonie mobilă și locuri de parcare suficiente,

Poze despre locație și zonele de o frumusețe aparte din apropiere găsiți pe:https://www.facebook.com/thereturntoyourself/.

Accesul în comuna Ciucea, situată la 72 kilometrii de Cluj-Napoca, pe drumul spre Oradea, se poate face cu autoturismul sau cu trenul, gara fiind peste drum de noi. Există multiple variante de revenire acasă cu trenul.

Cât despre mine…mă bucur să pot împărtăși cu voi momentele din viață care m-au adus aici:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/echipa/cristian-erdei/

Vă rog să trimiteți invitații tuturor celor care considerați că ar fi interesați de acest eveniment.

Pentru informații suplimentare: 0742-876.531

Înscrierile se vor face în o rdinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat sau la nr. de telefon 0742876531.Vă rog să confirmaţi prezenţa.

DESCRIEREA TEMATICII EVENIMENTULUI

Ca să existe o despărțire, e necesară o formă de relație.

Chiar dacă pare straniu la prima vedere, relațiile noastre cu frica și anxietatea, sub forma diverselor fobii, sunt printre cele mai intense și mai durabile interacțiuni pe care le trăim.

Dincolo de rolul evolutiv al îngrijorării și temerilor cu un temei real și obiectiv, vorbim de o relație toxică de dependență atunci când teama, devenită irațională și copleșitoare, tiranizează realmente viața unui om, suprimând bucuria și șansa fiecăruia la împlinire și libertate.

Ca în orice relație, există un început, o întâlnire cu teama, care se naște în noi adesea de multă vreme, într-un anume context din parcursul existenței.

Apoi, ajungem să menținem și să întreținem această legătură, pentru că ea promite diverse beneficii și credem că ne protejează într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. Creionăm justificări imbatabile pentru a-i acorda un rol atăt de important în viața noastră de zi cu zi.

De cele mai multe ori, observăm repede prețul de plătit: ne găsim nefericiți și mai mereu cu sentimentul unei catastrofe iminente pe care încercăm să o prevenim, devenind obsedați de control și din ce în ce mai neîncrezători. Ca și cum lumea devine treptat un spațiu ostil, nefamiliar și plin de pericole.

Transformăm pe nebăgate de seamă curiozitatea, firească în fața misterelor ce ne înconjoară, în teamă, iar dacă am ajuns să ne mințim singuri și mai mult, numim asta maturitate.

Nu întâmplător, asociem ideea de responsabilitate cu ceva neplăcut, anticipând presiunea și nesiguranța pe care le implică.

Pentru mulți dintre noi, despărțirea de frică nu mai are loc niciodată, iar unul dintre motivele importante este că vedem în teamă și anxietate dușmani străini de noi înșine, proveniți din acțiunile altora.

E firesc atunci să ne victimizăm, neputând schimba ceva exterior ce nu depinde exclusiv de noi.

Este rar curajul de a trece prin anxietate, nu pe lângă ea, privind-o ca pe un mesager care invită la evoluție prin schimbarea unor mentalități neadaptate realității din prezent.

A accepta teama ca nefiind un semn de slabiciune, iar apoi a înțelege că este necesar să modificăm ideile și acțiunile care o hrănesc, nu e niciodată simplu, dar e un drum frumos și printre cele mai profunde transformări interioare pe care avem potențialul și resursele de a o parcurge.

Des confundate cu simptomele unor afecţiuni severe, fizice sau psihice, anxietatea şi atacurile de panică sunt din ce în ce mai frecvente în zilele noastre şi motivul pentru care multe persoane se adresează serviciilor de urgenţă.

Ca urmare a îngrijorării permanente, a evitărilor de tot felul şi a incapacităţii de concentrare, calitatea vieţii scade semnificativ, pe toate planurile, ceea ce poate genera reacţii depresive, abuz de substanţe (alcool, droguri, sedative) şi deteriorarea sănătăţii fizice.

Deseori, aceste manifestări sunt greşit interpretate de ceilalţi drept ceva foarte grav, sau, din contra, ca semne de inferioritate ori prefăcătorie şi pot genera conflicte provenite din neînţelegere şi confuzie.

O discuție mai detaliată despre formele de manifestare ale anxietăţii şi atacurilor de panică se găsesc în articolul:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/2013/01/12/sa-ne-eliberam-de-teama-anxietatea-si-atacurile-de-panica/

Haideți să încercăm să nu ne îngrijorăm: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi complet depăşită şi ne poate arăta ce schimbări profunde sunt necesare în viaţa noastră, putând fi un semnal de alarmă că ceva nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne este teamă de schimbare.

Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe alţii, în loc să se ocupe de ei înşişi.

Toţi cei care vor participa, doar dacă doresc, vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Iar cei care nu vor să participle la discuții despre problemele lor personale, pot să asiste și să culeagă informații utile.

Vă aștept cu drag să depășim limite împreună 🙂

Reclame

Dialoguri „imposibile”

de cristian erdei

Poate aţi asistat cândva la discuţii aprinse, în jurul unei mese dintr-un bar, despre subiecte „tari”, gen credinţă, iubire, fidelitate etc. Aţi remarcat că doi oameni din zece ridică tonul, bat cu pumnul în masă sau tremură de indignare şi furie? Prietenii vechi de ani de zile se pot fractura în câteva minute, amici la cataramă nu se mai caută  şi se simt trădaţi sau dezamăgiţi până în măduva oaselor. De ce oare?

Să fie cei doi oameni din zece mai convinşi de propriile opinii, având în vedere înverşunarea cu care îşi apără ideile?

Dacă n-am auzi ce se vorbeşte, ca într-un film mut, am crede că fiecare se luptă ca şi cum ar fi vorba de viaţă şi de moarte; nu ne-ar scăpa gesturile de agresivitate, privirile încruntate şi un exces de energie nebănuit la cineva altminteri liniştit în majoritatea timpului.

Acum imaginaţi-vă că brusc, prin absurd,  conversaţia s-ar muta pe un subiect banal, cum ar fi prognoza meteo pe următoarele zile. Ca prin farmec, toată lumea s-ar relaxa subit şi ar dispărea orice urmă de conflict, chiar dacă unii ar spune că au auzit că mâine va fi cald iar alţii că va ploua cu paianjeni.

Să revenim acum la primul scenariu: de ce acei doi oameni îi întrerup pe ceilalţi la fiecare cuvânt, de ce apar injurii de genul „eşti idiot”, „nu ştii ce spui”, „eşti prea bătut în cap ca să mai încerc să-ţi explic”, apare ironia, impunerile, ameninţările, se vorbeşte din ce în ce mai tare sau se ajunge chiar până la violenţă fizică? De ce se răscoleşte trecutul celorlalţi, în disperarea de a le găsi greşeli care ar explica faptul că bat din nou câmpii?

Ciudat e faptul că fiecare din cei doi se comportă ca şi cum ar fi în pericolul de a pierde ceva extrem de preţios, ceva care trebuie apărat cu toate puterile. Dar în ce constă realmente pericolul şi ce este acel ceva care să merite un asemenea efort?

Să facem câţiva paşi mai departe de scena unde se petrece conflictul şi să ne punem câteva întrebări despre cei doi protagonişti:

De ce simt, cu atâta ardoare, să apere idei de care spun că sunt atât de convinşi?

Cum ar putea pierde ceva în care cred cu adevărat, ascultând calmi păreri total contradictorii?

De ce un adevăr atât de absolut cum îl descriu are nevoie de proptele pentru a sta în picioare sau de ziduri de apărare cu tunuri de atac pentru a supravieţui?

Dar dacă în spatele acestor forme de manifestare se ascunde, perfidă, îndoiala? Neîncrederea în propriile păreri sau concepţii de viaţă? E posibil ca aceşti oameni să nu poată  asculta alte opinii de teamă că li s-ar zdruncina un întreg univers? De acolo tonul ridicat, în încercarea de a nu auzi ceva inacceptabil? Iar dacă asta nu merge, cum altfel poţi anula spusele cuiva mai bine decât considerându-l imbecil, deci incapabil de a emite ceva coerent?

Trebuie să fie, undeva acolo, o miză uriaşă şi la fel de obscură, care să explice tensiunea discuţiei. Nu, nu e vorba doar de idei la acea masă, ci de fundaţii vechi de zeci de ani pe care s-au bazat decizii majore de viaţă, experienţe, trăiri şi interpretări care au clădit o personalitate. Pentru o femeie care a divorţat pentru a respecta principiul fidelităţii, care a suportat ani de singurătate şi a refuzat aventuri de noapte trezindu-se în fiecare dimineaţă într-un pat gol, opinia cuiva cum că sexul recreativ e foarte mişto îi poate da fiori pe şira spinării, pentru că a fi de acord cu o asemenea idee ar însemna că şi-a irosit viaţa într-o iluzie continuă…ani din viaţă, poate cei mai frumoşi, care nu se mai întorc niciodată.

Dintr-o dată, e chiar aşa: este, la acea masă, o luptă pe viaţă şi pe moarte, atroce, înspăimântătoare şi fără limite.

Trăim timpuri în care astfel de scenarii au devenit omniprezente şi poate că o mie de războaie, crime şi conflicte la servici, în politică sau în propriul dormitor derivă tocmai din astfel de atitudini. Ni se pare de neconceput ca un satanist să stea de vorbă cu un preot, un criminal cu  judecătorul care l-a condamnat, un homosexual cu doi bunici respectabili, o prostituată cu o călugăriţă, un analfabet cu un profesor universitar şi un skinhead cu un om de culoare. Să stea de vorbă, atât, privind unul în ochii celuilalt atunci când îşi vorbesc, ascultând, exprimându-şi dezacordul cu propriile argumente şi strângându-şi mâna la final.

E ca şi cum ne-am trăda pe noi înşine sau ceea ce credem? A accepta pe cineva diferit  înseamnă obligatoriu a-i împărtăşi opiniile? E posibil să spunem „eu cred altceva, dar admit că tu ai alte principii şi asta nu mă face să mă simt rău sau să-ţi întorc spatele?”

Într-un fel ciudat, cei pe care îi considerăm inacceptabili pot deveni foarte importanţi pentru  noi, tocmai fiindcă răscolesc în propriul nostru sistem de valori şi ne invită la întrebarea: de ce mi-e atât de urât omul asta? Doar pentru că vede viaţa dintr-o altă perspectivă, sau pentru că mă provoacă să-mi înfrunt teama de a încerca soliditatea adevărurilor pe care le afirm?

Ştiţi ce e trist? Faptul că uneori nu înţelegem că viaţa e fluidă, că ceea ce credeam cândva cu toată tăria se poate transforma după un timp în cu totul altceva, că e ok să ne schimbăm ideile dacă descoperim o altă viziune care ne explică şi ajută mai bine propria existenţă.

Avem nevoie de îndoială pentru a avansa pe un alt palier de evoluţie atunci când cel anterior a fost depăşit şi nu mai face faţă momentului în care ne aflăm. În toată istoria omenirii, au existat oameni care s-au îndoit de adevărurile timpului prezent şi au găsit drumuri noi. Oameni care s-au avântat în necunoscut, cu o imensa dorinţă de cunoaştere, huliţi adesea de contemporanii lor pentru care reprezentau o ameninţare. Lor le datorăm fiecare pas pe care umanitatea l-a făcut înainte, chiar dacă îi recunoaştem, pe mulţi dintre ei, după ani în care au ajuns în pământ.

E îngrozitor de greu să ne trăim viaţa impunându-ne, dogmatici şi cu dinţii strânşi, principii în care nici măcar noi nu credem cu adevărat.

Nu e uşor să ne acceptăm îndoielile, confuzia şi nesiguranţa. Poate de aceea primul pas spre cunoaştere e şi cel mai greu. Şi poate de aceea un psihoterapeut bun nu îşi dă voie să „ştie” care va fi drumul pe care îl va alege cel pe care încearcă să-l ajute. Iar atunci când doi oameni pornesc împreună într-o direcţie necunoscută, ca doi parteneri sinceri şi oneşti, care se pregătesc pentru o expediţie de viaţă, totul devine magic. E motivul pentru care, în acele ore care contează cu adevărat, timpul parcă zboară…

Voi…ce credeţi?

Să ne eliberăm de teamă: anxietatea şi atacurile de panică

IMG_7985

de cristian erdei

Dragi prieteni, vă propun un subiect ciudat, dar des întâlnit; câteodată, astfel de lucruri se şoptesc doar, pentru că unii dintre noi mai avem încă o mentalitate primitivă şi îi considerăm pe cei cu simptome psihice drept slabi, prefăcuţi, agresivi etc. Am incredere că vom reuşi să dărâmăm astfel de mituri distructive.

Atacul de panică se referă la o perioadă scurtă de frică intensă în care minimum patru din următoarele apar brusc şi ajung la paroxism în decurs de câteva minute: palpitaţii (bătăi puternice şi rapide ale inimii), transpiraţii, tremurături, senzaţie de sufocare sau strangulare („nod în gât”), frică de moarte, de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij  sau leşin, durere în piept, amorţeli, furnicături, frisoane, valuri de căldură, greaţă, sentimentul de detaşare sau irealitate. Anxietatea se referă la o teamă fără un motiv evident, ca şi cum ceva rău se va întâmpla. Sună familiar sau sunt singurul care a trăit cândva aşa ceva?

Imaginaţi-vă că, dintr-o dată, fără un motiv evident, aţi avea simptomele unui atac de panică. Prima oară ne gândim că e vorba de oboseală, stres, cafea, ţigări etc. Când starea se repetă, ne punem serioase întrebări şi apelăm la modelul medical, care postulează că un anumit simptom trădează o boală fizică, de exemplu, palpitaţiile arată că ceva nu e în regulă cu inima; începem consultaţiile şi  analizele medicale. Anxietatea e  cameleonică şi poate mima orice fel de boală. Investigaţiile ies bine, pe moment ne liniştim, dar apoi devenim îngrijoraţi şi ne punem întrebarea legitimă: ”De ce mă simt atât de rău şi medicii îmi spun că nu am nimic? Poate am o boală gravă nedepistată”.

De obicei, diagnosticul de „spasmofilie” este eticheta multor tulburări de anxietate nedescoperite, datorită unor simptome asemănătoare. Chiar dacă un deficit de calciu şi magneziu este frecvent întâlnit la persoanele cu anxietate, el nu poate explica în sine gândurile de pericol şi teama intensă caracteristice unui atac de panică. Se instalează neîncrederea în doctori şi căutăm răspunsuri făcând vizite la preot, bioenergie, acupunctură, homeopatie etc.

Treptat, se instalează teama  permanentă de a nu se repeta simptomele (anxietate anticipatorie), care duce la o concentrare excesivă asupra propriului corp sau psihic,  verificate obsesiv, făcând dificilă efectuarea activităţilor cotidiene. De exemplu, o persoană mereu atentă la felul cum îi bate inima va percepe diverse senzaţii corporale, interpretate ca semne de boală (interpretări catastrofice), când, de fapt, ele sunt manifestări fireşti, nebăgate în seamă înainte pentru ca nu exista focusarea asupra lor.

Apoi începem să corelăm simptomele cu anumite situaţii (datorită fricii ancestrale de necunoscut nu putem accepta că ne simţim rău „din senin”) şi evităm lucrurile despre care credem că ar cauza stările: efortul fizic, subiectele stresante, singurătatea, locurile aglomerate, părăsirea oraşului etc. , în general toate situațiile din care „scaparea” ar fi dificilă sau jenantă (agorafobie). Nu  plecăm de acasă fară medicamente, telefon sau o sticlă de apă, cănd ne e rău ajungem la urgenţă, chemăm ambulanţa sau îi sunăm pe cei apropiaţi, nedumeriţi de ce se întâmplă. Ne simţim bolnavi şi ne comportăm ca atare, ceea ce ne întăreşte ideea că suntem vulnerabili şi trebuie să umblăm „ca pe ace”. Apar conflicte cu cei din jur, care nu înţeleg ce ni se întâmplă şi tind să fie prea protectivi, îngrijoraţi, critici sau iritaţi, iar aceste tensiuni agravează simptomele.

Acum, să ne imaginăm că trăim un pericol real: de exemplu, suntem atacaţi de un câine. Creierul nostru descarcă adrenalină, pentru că suntem dotaţi prin construcţie cu un „program” de apărare în situaţii de urgenţă (sistemul nervos simpatic), în sensul instinctului de supravieţuire; în consecinţă, apar manifestari fizice şi psihice asemanatoare atacului de panică: teamă, palpitaţii, tremurături, încordare etc. Aceste reacţii sunt utile, pentru că, în faţa unui pericol, putem opta pentru două stategii (fugă sau luptă); respiraţia se accelerează, inima pompează mai energic, transpiraţia menţine normală temperatura corpului care tinde să se supraîncălzească, muşchii devin contractaţi etc. pentru a pregăti organismul de cea mai bună reacţie de adaptare la acea situaţie stresantă. După incident, ne adresăm unui medic, bănuind vreo boală? Nu, pentru că, instinctiv, legăm senzaţiile de  ameninţarea vizibilă sau pur şi simplu nu le observăm, fiind preocupaţi de a găsi o cale de scăpare. Simptomele sunt asemănătoare celor dintr-un atac de panică, diferenţa majoră fiind faptul că nu percepem un pericol real în jur.

Ei bine, sunt sigur că vă întrebaţi: ”Dar atunci, care este cauza unui atac de panică?”. Dacă ne întoarcem la exemplul cu atacul câinelui, cum era dacă am fi fost beţi turtă? Probabil „programul” de pericol nu ar fi devenit activ, chiar dacă patrupedul ar fi de zece ori mai agresiv. De ce? Pentru că n-ar mai exista o interpretare personală dramatică a situaţiei, un gând de genul „O să mă muşte rău de tot”. Prin urmare, e poate paradoxală pentru mulţi dintre noi ideea că ceea ce ne sperie nu se află în exteriorul nostru, ci în propriile gânduri despre o situaţie sau alta, gânduri care se pot derula atât de rapid încât devin „invizibile”, ceea ce poate fi o explicaţie pentru  mulţi „panicarzi” care spun ceva de genul :”Dar nu mă gândisem la ceva înspăimântător înainte de atacul de panică” , ci mi s-a făcut rău „din senin”.

Faptul că pericolul se află înăuntru şi nu în afară este o veste bună şi baza oricărui demers de psihoterapie, în ideea în care modificarea gândirii antrenează o schimbare la nivelul emoţiilor, a senzaţiilor corporale şi a comportamentului. Anxietatea poate fi un semnal de alarmă că ceva în viaţa noastră nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne temem de schimbare. Acest pericol este perceput de creierul uman la fel de intens ca o agresiune externă şi reacţia fiziologică este asemănătoare. Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine. De aceea, psihoterapia devine, de multe ori, un efort al unor schimbări profunde în plan personal şi o  transformare a suferinţei în evoluţie umană.

Nu vă îngrijoraţi: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi  vindecată şi ne poate arăta ce schimbări sunt necesare în viaţa noastră. Dacă simţiţi să vă împărtaşiţi trăirile legate de teamă sau ce anume a funcţionat pentru voi în procesul de vindecare, nu ezitaţi, există o nevoie imensă de comunicare, apropiere umană şi ajutor reciproc.

Anormalii

IMG_7987

de cristian erdei

Într-o zi, un domn bine îmbrăcat, însoţit de o doamnă elegantă, coboară dintr-o maşină luxoasă şi trece pragul unui cabinet de psihiatrie pentru o consultaţie. Era unul dintre acei mulţi oameni „de succes”, invidiaţi de ceilalţi muritori de rând. Întrebat ce-l supără, răspunsul nu se lasă deloc aşteptat: totul merge perfect, familial, social şi profesional. „Totuşi, de ce sunteţi aici?”, se insistă. „M-a adus soţia pentru că azi noapte… am încercat să mă sinucid”.

Domnul e norocos, pentru că un altul, nu cu mult înainte, declarându-se  „perfect” şi refuzând propunerile repetate ale celor apropiaţi de a cere ajutor pentru ceea ce părea a fi o depresie severă, se spânzură câteva zile mai târziu…

Desigur, sunt cazuri extreme, dar ele vorbesc despre cât de orbi putem deveni, dresaţi de o societate unde nu ne putem permite să părem „slabi”. Cum dracu ajungem uneori atât de dezacordaţi de noi înşine încât să nu ne dăm seama chiar şi atunci când în interiorul nostru se petrec adevărate cutremure?

Imaginaţi-vă că am trece pragul unui cabinet „psi” sau că am intra într-o clinică de acest tip ( „la Neuro”). Am fi acolo pentru  o problemă psihologică sau chiar o boală psihică. După ce ne-a scăpat un „Doamne fereşte”, să ne punem câteva întrebări: ne-am uita în ochii celor din jur, ne-ar fi teamă  să nu ne întâlnim cu cineva cunoscut, ne-am simţi  îngrijoraţi pentru viitorul nostru? Acum să presupunem că, brusc, decorul se schimbă şi ne-am găsi  într-un cabinet medical de orice alt profil. Care ar fi diferenţa?

Era o vreme când bolnavii psihici erau consideraţi ca fiind posedaţi de diavol, ţinuţi în lanţuri şi vizitaţi de „normali” în zilele de duminică, ca  animalele de la Zoo. A trecut mult de atunci, nu-i aşa? Dar cum se face că vorbim în şoaptă despre propriile şedinţe de psihoterapie, de teamă că ne pierdem serviciul sau imaginea publică? Cum se explică generozitatea cu care îi etichetăm pe „anormali” drept „agresivi”, „imprevizibili”, „slabi”, „ciudaţi”, „demenţi”, „handicapaţi” etc.? Dar faptul că „ştim” că aceşti oameni sunt incurabili şi că medicamentele psihiatrice ne transformă într-o legumă, ne distrug creierul şi ne fac dependenţi pe viaţă?

Nu trăim zile liniştite şi frecvenţa tulburărilor psihice e în continuă creştere. Cât e de important să  ne dăm seama că nu e nimic ruşinos în a fi imperfecţi  şi a căuta uneori ajutor… Ceea ce ne diferenţiază sunt doar dozele unor trăsături general valabile: disperarea unui depresiv sinucigaş, mult diluată, se regăseşte în sentimentul de lipsă de sens familiar tuturor în anumite momente.

P.S. ATENŢIE: Dacă vreţi să comentaţi la acest articol, exceptând varianta în care veţi susţine că sunteţi perfecţi, vă veţi incrimina ca fiind fiinţe umane dotate cu un psihic care poate avea uneori probleme, de la simple tristeţi, îndoieli sau temeri, până la simptome diverse. Pentru mine e prea târziu, pentru că am recunoscut public că am „călcat strâmb” şi am trecut prin stări de anxietate şi depresie. Dacă vă asumaţi riscul, faceţi-mi o bucurie şi scrieţi despre imperfecţiunile voastre. Una din definiţiile normalului e media statistică a celor ca noi. Dacă suntem mai mulţi „anormali”, poate reinventăm conceptul.Oricum ar fi, se pare că devenim valoroşi din clipa în care existăm şi nimeni nu  poate anula vreodată acest adevăr universal: suntem, pur şi simplu…oameni.