Tabăra de frici: Filofobia-teama de a iubi

de Cristian Erdei

Data:  de sâmbătă 14.07.2018. ora 15, până duminica, 15.07.2018 ora 18

Locația: Com. Ciucea, Str. Principală nr. 133, Jud. Cluj

Provocarea pe care v-o propun pentru această întâlnire poate fi o experiență extrem de intensă:

La finalul workshopului, aș vrea să alegem minim doi oameni din viață noastră, față de care ne-ar fi foarte greu să facem asta, cărora să le transmitem atunci și acolo, așa cum simte fiecare (cuvinte scrise sau spuse, gesturi, cadouri etc.) că îi … iubim.

Unul dintre ei are o particularitate stranie: este singurul om de pe fața pământului care o să ne fie alături, fără nici o îndoială, până în ultima secundă a vieții; de sentimentele noastre pentru el depind toate celelalte relații pe care le avem …da, ați ghicit, e vorba de noi înșine 🙂

Ceilalți pot fi rude, iubiți, prieteni, colegi, dușmani (cât de tare ar fi asta !) , important este să reușim să deblocăm și să exprimăm poate cel mai profund sentiment de care e capabilă o ființă umană.

Am incredere că vom reuși să separăm două trăiri a căror asociere a făcut ravagii, așa cum veți vedea mai jos la descrierea tematicii evenimentului, în istoria sufletelor omenești: iubirea și suferința.

Mai ales, mizez pe ajutorul vostru în a ne ajuta reciproc să înțelegem relația lor invers proporțională…știu că din asta se naște speranța și încrederea în noi și în ceilalți.

Evenimentul va integra informaţii teoretice, explicate într-un limbaj accesibil şi exemplificări multiple, cu strategii practice de conștientizare, acceptare și evoluție.

Iar combinația dintre terapie, natură, relaxare și apropiere umană are puterea de a crea un mediu de vindecare sufletească profundă, într-un loc special unde visele pot deveni realitate.

Orice fel de întrebări din partea celor prezenţi sunt binevenite şi merită un răspuns detaliat, în ideea în care acest eveniment se doreşte a fi în primul rând un dialog deschis, cald, liber şi fără prejudecăţi.

Faptul de a fi deschiși cu astfel de experienţe comune şi a căuta soluţii, ţinând cont de încercările altor oameni încurajatori și suportivi, ne poate aduce speranţa şi încrederea că nu suntem singurii care ne confruntăm cu unele obstacole.

ACTIVITĂȚI:

Workshopuri
– Teorie :împărtășirea (opțional) problemelor și obiectivelor fiecărui participant, discuții deschise, exemplificări, soluții, jocuri de rol, întrebări și răspunsuri

-Aplicații practice: tehnici și strategii contrafobice, soluții personalizate pentru fiecare participant la întâlnire, feedback individual și colectiv

Foc de tabără
Socializare
Jocuri sportive
Karaoke
Party
Excursii

Toate activitățile descrise mai sus vor fi centrate pe tematica evenimentului și vor fi folosite creativ ca resurse de vindecare.

Pret: 190 lei (prețul include toate activitățile legate de tema propusă)

Sunt disponibile GRATUIT: cazare (40 locuri), masa, servicii de internet, telefonie mobilă și locuri de parcare suficiente,

Poze despre locație și zonele de o frumusețe aparte din apropiere găsiți pe:https://www.facebook.com/thereturntoyourself/.

Accesul în comuna Ciucea, situată la 72 kilometrii de Cluj-Napoca, pe drumul spre Oradea, se poate face cu autoturismul sau cu trenul, gara fiind peste drum de noi. Există multiple variante de revenire acasă cu trenul.

Cât despre mine…mă bucur să pot împărtăși cu voi momentele din viață care m-au adus aici:

https://psihoconexiuni.wordpress.com/echipa/cristian-erdei/

Vă rog să trimiteți invitații tuturor celor care considerați că ar fi interesați de acest eveniment.

Pentru informații suplimentare: 0742-876.531

Înscrierile se vor face în o rdinea confirmării prezenţei, la adresa de mail cristierdei@yahoo.com, mesaj privat sau la nr. de telefon 0742876531.Vă rog să confirmaţi prezenţa.

Invitaţi sunt toţi cei care au trecut sau mai trec prin asemenea dificultați sau vor să-i înţeleagă şi să-i ajute pe cei care o fac, precum şi cei interesaţi să prevină astfel de probleme sau să aibă informaţii utile despre un subiect extrem de interesant.

În ultimă instanţă, din astfel de suferinţe, corect înţelese şi vindecate, putem evolua pentru a deveni mai maturi, mai profunzi şi mai empatici ca fiinţe umane.

Acest eveniment este destinat celor care au curajul de a se privi în ochi şi a renunţa să încerce să-i schimbe pe cei care cred că le-au decis evoluția.

Toţi cei care vor participa, doar dacă doresc, vor avea ocazia să interacţioneze între ei şi să se privească prin perspectiva celorlaţi, prin exerciţii practice şi utile, cu relevanţă asupra procesului de introspecţie şi explorare de sine.

Iar cei care nu vor să participle la discuții despre problemele lor personale, pot să asiste și să interiorizeze.

DESCRIEREA TEMATICII EVENIMENTULUI

Unii dintre noi știm că suntem filofobi pentru că, pur și simplu, ne pare o “afacere” mai bună decât aceea de a ne simți mereu răniți când ne apropiem de cineva.

Nu este cazul însă cu cei care se plâng mereu de faptul că lumea a devenit insensibilă, că au dat totul și nu au primit nimic înapoi, că s-au oferit “pe tavă” în relațiile lor, iar apoi s-au ales doar cu dezamăgiri și frustrări.

Desigur, nu poți să nu le dai dreptate, cel puțin într-un grad: da, e plin de oameni care îi folosesc pe ceilalți, mai mult sau mai puțin conștient, pentru a se ascunde de sentimentul de singurătate, a-și „propti” stima de sine sau a scăpa de teroarea de a nu știi ce să facă cu ei înșiși.

Dincolo de faptul că este destul de improbabil că, în tot universul, ei au rămas ultimele ființe capabile de iubire, la o analiză mai atentă, ceea ce transpare este aparent ciudat și cam trist: în spatele nemulțumirilor acestor oameni se ascunde, de fapt, propria lor capacitate redusă de apropiere de ceilalți.

Să fim atunci atât de mulți filofobi pe lumea asta? Să explice asta de ce știm atât de puține cazuri în care relațiile sunt frumoase?

Ca să răspundem, e necesar să ne punem de acord despre semnificația unuia dintre cele mai confuz interpretate sentimente din istoria umanității: iubirea.

Chiar dacă avem o grămadă de cuvinte cu sensuri foarte diferite care descriu relațiile interpersonale și caricaturile lor (atașament, dependență, dragoste, îndrăgostire, prietenie, amiciție etc.), mulți dintre noi suntem convinși că iubim, de fapt, până la cer și înapoi.

Atât de tare, încât nici măcar invidiile, răzbunările, răutățile, geloziile patologice, violențele de tot felul, infidelitățile etc. nu ne-ar schimba părerea.

Ar părea de bun simț că numai oamenii maturi emoționali pot să iubească, cei care pot să facă asta cu ei înșiși mai întâi, că nu pot să ofer ceva dacă nu prea am nimic de oferit și sunt în căutarea jumătății care să mă salveze de mine însumi, că nu îți vine să faci rău celor pe care îi iubești, că ai încredere în ei pentru că îi cunoști foarte bine, că te bucuri dacă sunt fericiți și evoluează, chiar dacă nu mai sunteți împreună etc.

Și totuși, cu toate aceste veritabile indicii firești care ne spun cum stau de fapt lucrurile, în practică confuziile sunt destul de mari și au consecințe uriașe la nivel de suferință umană profundă. De fapt, exact această suferință devine generatoare de teamă…o teamă adâncă, terifiantă, copleșitoare…teama de a iubi.

E aproape imposibil de înțeles, la prima vedere, cum generații întregi de oameni inteligenți au înghițit, de-a lungul timpului, o idee de genul: “A iubi presupune un mare risc și poate produce multă durere”…

Și totuși, filmele, melodiile, poeziile, povestirile, ca să nu mai vorbim de experiența celor apropiați și a celor mai mari “de la bloc”, abundă de exemple în care viața cuiva nu are sens fără altcineva, în care nu pot să respir fără tine, în care regret că te iubesc și sufăr ca un câine…probabil asociem iubirea cu dependența și agonia încă din primii ani ai vieții.

Stau lucrurile altfel de fapt? Au stat mereu altfel?

Pentru asta, să ne gândim la două tipuri de suferință atunci când o relație se termină:

Primul tip se referă la tristețea firească a cuiva care iubește și nu este iubit…e ca un doliu, e dor, e melancolie, e acceptarea unui final și pregătirea pentru un nou început, e despre a învăța ceva din această experiență și a evolua.

Al doilea tip este extrem de diferit: anxietate, depresie, furie, disperare, gelozie, obsesie, răzbunare, manipulare invidie, complexe de inferioritate, răni narcisice, e despre imaturitate și un copil interior nesigur și speriat, despre relații toxice, dependență și stagnare.

E greu de găsit iubire în genul ăsta de suferință, atunci când suntem măcinați în interior de conflicte nerezolvate cu noi înșine. Dar n-aș vrea să fim idealiști și să gândim în termeni de “totul sau nimic”… aș spune că, de fapt, iubește fiecare cât poate. Iar uneori, poate atât de puțin…

Teama de a iubi există pentru a încerca să ne “protejeze” de abandon, respingere și devalorizare, trăiri traumatice, unele din primii ani ai vieții în care am fost expuși în medii imperfecte în care ne simțeam neajutorați și singuri.

În realitate însă, genul ăsta de protecție este unul dintre cele mai bune exemple despre defense exagerate care, în loc să rezolve problema de care încearcă să ne apere, generează multe altele, uneori mai grave decît prima: aplatizare afectivă, izolare, pesimism, autosabotare etc.

Și aici nu e vorba doar despre relații de cuplu, ci despre toate legăturile noastre : cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu divinitatea, cu universul, cu noi înșine…dacă iubirea este un mod de raportare la tot ce este în jur, un fel de a fi al cuiva în interacțiunea cu viața, atunci lipsa ei explică de ce ne simțim uneori atât de deconectați și străini.

Da, cred că lucrurile au stat mereu altfel: nu, nu iubirea ne face să suferim, ci absența ei…

Vă aștept cu drag să depășim limite împreună 🙂

Reclame

„Şi totuşi…”(mi-a şoptit Moş Nicolae)

de cristian erdei

Am ajuns, în seara care a trecut, obosit şi uşor jenat că mă mai ocup cu Moş Nicolae la prea mult peste vârsta copilăriei (ce naiba, sunt om serios), aproape de cei dragi, cu o pungă de cadouri în mână…m-am trezit spunând în glumă, când mă întrebau curioşi „Ce-o fi acolo?”: „Puţină încredere, un dram de curaj, o fărâmă de speranţă”, deşi erau doar nişte lucruri… şi m-am mirat, de parcă chiar asta aş fi vrut să am în pungă. Cam atunci l-am auzit pe Moş şoptindu-mi: „Trebuie să le trimiţi şi celorlalţi scrisoarea asta”. Aş fi putut să nu-l ascult? Şi a ieşit cam aşa:

Şi totuşi, chiar dacă trăim în permanenţă cu nesiguranţa zilei de mâine…şi suntem hăituiţi de grijile de zi cu zi…în ciuda dezamăgirilor şi a autodezamăgirilor…a greşelilor pe care fiecare le-am făcut în viaţă, a umilinţelor pe care le-am îndurat…în pofida laşităţilor noastre…a fricii de moarte şi de viaţă…a trădărilor şi autotrădărilor, a minciunilor, iluziilor şi ipocriziei…dincolo de aroganţa şi abuzurile pe care le-am săvărşit şi le-am suferit, a durerii şi indiferenţei…şi peste neputinţa de a iubii…şi peste ironie şi ignoranţă, şi mai departe de groaza de singurătate, de tristeţe, furie şi neputinţă, de orgoliu, egoism, vinovăţie şi regrete…mai important decât crimele şi crizele şi sinuciderile şi catastrofele şi cutremurele şi scandalurile de la ştiri…şi departe de tot tăvălugul negru care simţim că ne înghite din viitor…şi după lipsa de speranţă şi linişte…şi lupta pentru supravieţuire…mai adânc decât tot ce ne-au făcut şi le-am făcut, de prostie, cruzime şi nedreptate…de golul din noi şi de iluzia umplerii lui cu obiecte şi oameni…şi apoi de pe un pat de spital, dintr-un orfelinat sau un azil, din închisorile din afara şi din interiorul nostru, de pe băncile din parcuri sau sălile de aşteptare din gări, din cutiuţele în care ne izolăm reci în blocuri izolate termic, din ţări străine nouă, din depresie, resemnare şi neîncrederea în încredere…undeva după ciuda pe un Dumnezeu pe care l-am pus absent şi ciuda pe ciuda pe cineva care nu  există sau e întors cu spatele…mai departe de „M-am săturat, nu mai pot, nu mai merită, nu mai are sens”…peste morţii pe care i-am îngropat şi morţii încă vii…pe lângă ura, invidia şi răutatea din noi…şi pe lângă încrâncenarea cu care  ne încăpăţânăm să ne tăiem singuri aripile şi numim asta realism…şi apoi devenim sceptici şi cinici şi atotştiutori…şi peste ochelarii peste care privim de sus în jos…şi dincolo de momentele când suntem orbi şi surzi…şi când chiar credem că unii suntem buni şi alţii răi…şi mai încolo de uşile care ni s-au închis sau întredeschis…şi după uitare şi vise pierdute…şi iubiri care au intrat în mormânt… chiar dacă am trecut prin toate astea şi încă mai trecem…şi  chiar dacă nu ştim şi nu vom ştii niciodată care dintre noi vom mai fi mâine pe aici şi care pe dincolo…şi totuşi…ni s-a întâmplat ceva, acum, aici, în fracţiunea de secundă a acestei clipe: Încă suntem, încă am rezistat, încă mai tragem aer în piept…Dumnezeule, dincolo de toate, am ajuns până aici! Şi dacă asta s-a întâmplat, după toate momentele în care nu mai credeam să o scoatem la capăt…atunci suntem cu toţii învingători… şi am trăit viaţa şi n-am lăsat-o să ne trăiască ea pe noi…şi dacă am făcut-o totuşi,  încă o mai avem…şi încă totul este posibil şi totul merită şi totul are rost!

P.S. Mi-am cerut scuze, la final; Moşul mi-a spus toate astea mult mai frumos…mai blând…mai detaşat…dar n-am văzut să-mi poarte pică…într-un târziu, am înţeles că nu puteam să o spun altfel…aş fi pierdut, din ochii lui, ceva ce nu putea fi acolo decât dacă aş fi făcut toate greşelile unui om: o iubire…fără margini.

În noi cu ele

de Cristian Erdei

Uneori, le privim doar picioarele sau sânii superbi şi uităm că poate se simt aşa…ca o marfă.

Poate de aceea evităm să le privim în ochi, de teamă să nu ne vadă gândurile în care le dezbrăcăm şi le reducem la un simplu corp.

Alteori, ni se pare aiurea să le spunem că zâmbesc frumos şi că ne  pot salva viaţa, pentru că n-are nici o importanţă să ştie lucruri atât de evidente.

Apoi, sunt momente în care credem că e  banal să le întrebăm cum le-a mers în ziua asta, sau pur şi simplu, ce mai fac.

Considerăm că sunt lucruri mult mai importante decât o invitaţie într-o seară la un restaurant, unde să discutăm nimicuri cotidiene.

Căutăm metode sofisticate pentru a le cuceri şi vrem să părem distanţi sau indiferenţi, fără să ne dăm seama că au nevoie de lucruri atât de simple, cum ar fi să se simtă iubite.

Suntem  miraţi cât de mult contează pentru ele atunci când le deschidem uşa sau le cedăm un loc în autobuz…la urma urmei, e ceva atât de comun.

Nu  înţelegem multă vreme de ce sunt atât de fericite când le  promitem că vom sta împreună un weekend întreg şi că renunţăm la berea cu băieţii.

Nici ochii aceia umezi când le facem un cadou, un fleac agăţat de o idee subită, în drum spre casă…o floare, o prăjitură sau o eşarfă ieftină.

Suntem mereu surprinşi de reacţia lor la acel „Mi-e dor de tine”, spus la telefon,  între două întâlniri la servici. Pare o utopie ca nişte cuvinte, rostite pe fugă, să le însenineze ziua.

Ne enervează preludiile, sărutările nesfărşite şi importanţa pe care o acordă fiecărui detaliu insignifiant, atunci când vrem să facem dragoste.

Nevoia lor de a fi ţinute în braţe, mângâiate sau învelite cu plapuma, atunci când tresar în somn, ni se pare o copilărie.

Când le ascultăm şi le cerem părerea, sau când facem lucrurile aşa cum ne sfătuiesc, suntem  uimiţi de cât de mult se simt respectate.

Se întâmplă să spunem „O să fie bine”, poate cu gândul în altă parte, atunci când au o problemă, deşi habar n-avem cum se poate rezolva, şi rămâne o enigmă cum îşi revin ca prin minune şi reuşesc să găsească apoi cele mai ingenioase soluţii.

Ne imaginăm multă vreme că doar parfumul explică de ce miros atât de bine când trecem pe lângă ele pe stradă.

Şi că toate hainele şi pantofii şi fundiţele şi bijuteriile şi cremele şi vopselele şi unghiile colorate sunt doar mofturi la modă, trucuri ieftine pentru a suci mintea bărbaţilor.

În plus, toanele şi supărările ca din senin, urmate de euforii inexplicabile…încetăm să le mai căutăm un sens, pentru că nu găsim nimic logic în toate astea.

Ca şi acele zile ale lunii în care nimic nu le intră în voie şi le sare ţandăra din te miri ce.

Apoi, aşteptările lor să ştim de ce sunt supărate pe noi, fără să spună o vorbă…doar nu avem puteri magice să le citim gândurile.

Şi ne irită de ce sunt atât de iraţionale şi de ce nu se pricep la calculatoare, la maşini şi la fotbal, când toate astea sunt, dom’le, atât de simple.

Ne privesc dezamăgite când le înşelăm, spunându-şi „aşa sunt bărbaţii”, iar noi uităm repede femeia în braţele căreia am petrecut o noapte şi ni se pare straniu că ele nu mai scapă niciodată de acea umbră de tristeţe care le rămâne pe chip.

Devin însărcinate şi suntem  şocaţi să le vedem aşa…ne  întrebăm unde are loc, în corpul acela fragil, să crească o fiinţă.

Iar când nasc, realizăm că suntem departe de a fi nişte tipi duri care ştiu ce e durerea.

Şi nu prea înţelegem cum nici cel mai puternic analgezic nu le linişteşte ca şi momentul în care îşi ţin pentru prima oară copilul în braţe.

Când devin mame, se transformă brusc şi ne  întrebăm de unde naiba a apărut răbdarea infinită şi grija aceea permanentă…par să nu obosească niciodată, chiar dacă  nu dorm nopţi la rând.

Dacă le-aţi văzut vreodată când alăptează… timpul parcă se opreşte în acel moment de satisfacţie, durere şi tandreţe…

Iar când mângâie o pisică sau un căţel jerpelit de pe stradă, e de parcă nimic altceva n-ar mai  conta în întreg universul.

Apoi îmbătrânesc, poate mai repede decât ar fi drept, şi ne întrebăm: ce soartă le-a fost dată, să nască şi să-şi crească copii, apoi să-i privească cum îşi iau rămas bun într-o zi?

Iar apoi uităm să le sunăm cu zilele, pentru că „nu avem timp”, şi nu ne trece prin cap că doar dacă ne aud vocea întineresc cu o mie de ani.

Ca bunici, nu ştim cum încă mai au puteri magice de a linişti plânsul unui puşti cu o palmă trecută peste creştet.

Rămân singure, pentru că soţii le mor, apoi le vedem prin parcuri, cu ochii trişti care privesc înapoi, în vremuri de mult apuse.

Iar apoi se duc, şi rămân în pozele unui album prăfuit, uitat de vreme, cu imaginea unei fete care ne priveşte cu ochi de adolescentă şi cu un surâs reţinut.

Sunt fiice, surori,  soţii, mame, mătuşi, nepoate, bunici, străbunici, colege,  iubite, amante, prostituate,  iar pentru noi, bărbaţii, va fi mereu imposibil să le înţelegem cu adevărat.

Doar că într-o zi ne dăm seama că nu le-am putea iubi altfel, fără misterul care le înconjoară.

Că suntem prea orbi să descoperim că nu ni se cuvine  să fie mereu acolo, lângă noi, chiar dacă nu avem grijă de ele, şi prea proşti ca să ştim că le putem pierde fără ca măcar să ne dăm seama de asta.

Dar ni se pare greu să le mulţumim la câţiva ani odată şi să le cerem iertare pentru toate clipele în care nu le-am văzut cu adevărat.

Cine ştie? Până la urmă, poate că şi noi suntem creaturi cel puţin la fel de ciudate…

Să ne eliberăm de teamă: anxietatea şi atacurile de panică

IMG_7985

de cristian erdei

Dragi prieteni, vă propun un subiect ciudat, dar des întâlnit; câteodată, astfel de lucruri se şoptesc doar, pentru că unii dintre noi mai avem încă o mentalitate primitivă şi îi considerăm pe cei cu simptome psihice drept slabi, prefăcuţi, agresivi etc. Am incredere că vom reuşi să dărâmăm astfel de mituri distructive.

Atacul de panică se referă la o perioadă scurtă de frică intensă în care minimum patru din următoarele apar brusc şi ajung la paroxism în decurs de câteva minute: palpitaţii (bătăi puternice şi rapide ale inimii), transpiraţii, tremurături, senzaţie de sufocare sau strangulare („nod în gât”), frică de moarte, de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij  sau leşin, durere în piept, amorţeli, furnicături, frisoane, valuri de căldură, greaţă, sentimentul de detaşare sau irealitate. Anxietatea se referă la o teamă fără un motiv evident, ca şi cum ceva rău se va întâmpla. Sună familiar sau sunt singurul care a trăit cândva aşa ceva?

Imaginaţi-vă că, dintr-o dată, fără un motiv evident, aţi avea simptomele unui atac de panică. Prima oară ne gândim că e vorba de oboseală, stres, cafea, ţigări etc. Când starea se repetă, ne punem serioase întrebări şi apelăm la modelul medical, care postulează că un anumit simptom trădează o boală fizică, de exemplu, palpitaţiile arată că ceva nu e în regulă cu inima; începem consultaţiile şi  analizele medicale. Anxietatea e  cameleonică şi poate mima orice fel de boală. Investigaţiile ies bine, pe moment ne liniştim, dar apoi devenim îngrijoraţi şi ne punem întrebarea legitimă: ”De ce mă simt atât de rău şi medicii îmi spun că nu am nimic? Poate am o boală gravă nedepistată”.

De obicei, diagnosticul de „spasmofilie” este eticheta multor tulburări de anxietate nedescoperite, datorită unor simptome asemănătoare. Chiar dacă un deficit de calciu şi magneziu este frecvent întâlnit la persoanele cu anxietate, el nu poate explica în sine gândurile de pericol şi teama intensă caracteristice unui atac de panică. Se instalează neîncrederea în doctori şi căutăm răspunsuri făcând vizite la preot, bioenergie, acupunctură, homeopatie etc.

Treptat, se instalează teama  permanentă de a nu se repeta simptomele (anxietate anticipatorie), care duce la o concentrare excesivă asupra propriului corp sau psihic,  verificate obsesiv, făcând dificilă efectuarea activităţilor cotidiene. De exemplu, o persoană mereu atentă la felul cum îi bate inima va percepe diverse senzaţii corporale, interpretate ca semne de boală (interpretări catastrofice), când, de fapt, ele sunt manifestări fireşti, nebăgate în seamă înainte pentru ca nu exista focusarea asupra lor.

Apoi începem să corelăm simptomele cu anumite situaţii (datorită fricii ancestrale de necunoscut nu putem accepta că ne simţim rău „din senin”) şi evităm lucrurile despre care credem că ar cauza stările: efortul fizic, subiectele stresante, singurătatea, locurile aglomerate, părăsirea oraşului etc. , în general toate situațiile din care „scaparea” ar fi dificilă sau jenantă (agorafobie). Nu  plecăm de acasă fară medicamente, telefon sau o sticlă de apă, cănd ne e rău ajungem la urgenţă, chemăm ambulanţa sau îi sunăm pe cei apropiaţi, nedumeriţi de ce se întâmplă. Ne simţim bolnavi şi ne comportăm ca atare, ceea ce ne întăreşte ideea că suntem vulnerabili şi trebuie să umblăm „ca pe ace”. Apar conflicte cu cei din jur, care nu înţeleg ce ni se întâmplă şi tind să fie prea protectivi, îngrijoraţi, critici sau iritaţi, iar aceste tensiuni agravează simptomele.

Acum, să ne imaginăm că trăim un pericol real: de exemplu, suntem atacaţi de un câine. Creierul nostru descarcă adrenalină, pentru că suntem dotaţi prin construcţie cu un „program” de apărare în situaţii de urgenţă (sistemul nervos simpatic), în sensul instinctului de supravieţuire; în consecinţă, apar manifestari fizice şi psihice asemanatoare atacului de panică: teamă, palpitaţii, tremurături, încordare etc. Aceste reacţii sunt utile, pentru că, în faţa unui pericol, putem opta pentru două stategii (fugă sau luptă); respiraţia se accelerează, inima pompează mai energic, transpiraţia menţine normală temperatura corpului care tinde să se supraîncălzească, muşchii devin contractaţi etc. pentru a pregăti organismul de cea mai bună reacţie de adaptare la acea situaţie stresantă. După incident, ne adresăm unui medic, bănuind vreo boală? Nu, pentru că, instinctiv, legăm senzaţiile de  ameninţarea vizibilă sau pur şi simplu nu le observăm, fiind preocupaţi de a găsi o cale de scăpare. Simptomele sunt asemănătoare celor dintr-un atac de panică, diferenţa majoră fiind faptul că nu percepem un pericol real în jur.

Ei bine, sunt sigur că vă întrebaţi: ”Dar atunci, care este cauza unui atac de panică?”. Dacă ne întoarcem la exemplul cu atacul câinelui, cum era dacă am fi fost beţi turtă? Probabil „programul” de pericol nu ar fi devenit activ, chiar dacă patrupedul ar fi de zece ori mai agresiv. De ce? Pentru că n-ar mai exista o interpretare personală dramatică a situaţiei, un gând de genul „O să mă muşte rău de tot”. Prin urmare, e poate paradoxală pentru mulţi dintre noi ideea că ceea ce ne sperie nu se află în exteriorul nostru, ci în propriile gânduri despre o situaţie sau alta, gânduri care se pot derula atât de rapid încât devin „invizibile”, ceea ce poate fi o explicaţie pentru  mulţi „panicarzi” care spun ceva de genul :”Dar nu mă gândisem la ceva înspăimântător înainte de atacul de panică” , ci mi s-a făcut rău „din senin”.

Faptul că pericolul se află înăuntru şi nu în afară este o veste bună şi baza oricărui demers de psihoterapie, în ideea în care modificarea gândirii antrenează o schimbare la nivelul emoţiilor, a senzaţiilor corporale şi a comportamentului. Anxietatea poate fi un semnal de alarmă că ceva în viaţa noastră nu merge bine, ceva de care suntem mai puţin conştienţi sau evităm pentru că ne temem de schimbare. Acest pericol este perceput de creierul uman la fel de intens ca o agresiune externă şi reacţia fiziologică este asemănătoare. Poate fi un aspect al vieţii familiale, sociale, profesionale sau spirituale, unde suntem în conflict cu noi înşine. De aceea, psihoterapia devine, de multe ori, un efort al unor schimbări profunde în plan personal şi o  transformare a suferinţei în evoluţie umană.

Nu vă îngrijoraţi: anxietatea nu înseamnă că suntem bolnavi; ea poate fi  vindecată şi ne poate arăta ce schimbări sunt necesare în viaţa noastră. Dacă simţiţi să vă împărtaşiţi trăirile legate de teamă sau ce anume a funcţionat pentru voi în procesul de vindecare, nu ezitaţi, există o nevoie imensă de comunicare, apropiere umană şi ajutor reciproc.